Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Îşi mărturisea, involuntar, atracţia faţă de asemenea lucruri, şi accepta motivul înţelept pentru care fiecare Secţie a Eternităţii trăia la scara medie a Secolului său şi nu la cel mai confortabil nivel existent. În felul acesta putea menţine contactul cu problemele epocii şi „pulsul” Secolului, fără să cadă într-o identificare prea puternică cu o extremă sociologică.

Este uşor, gândi Harlan, în acea primă noapte, să trăieşti cu aristocraţi.

Şi chiar înainte de a adormi, gândul îi zbură la Noÿs. Visă că era în Consiliul Atottemporal, cu degetele împreunate în mod auster pe masa din faţa lui. Privea în jos la un Finge mic, foarte mic, care asculta înspăimântat sentinţa care-l arunca din Eternitate într-o Observare permanentă a unuia din Secolele Necunoscute din sus-Timpul îndepărtat. Cuvintele sumbre ale exilului ieşeau chiar din gura lui Harlan, şi imediat la dreapta lui stătea Noÿs Lambent.

Nu o observase la început, însă privirea îi tot aluneca spre dreapta şi se poticnea în cuvinte.

Nu o mai vedea nimeni? Restul membrilor Consiliului priveau numai înainte, cu excepţia lui Twissell. El se întoarse ca să-i zâmbească lui Harlan, privind prin fată ca şi cum nu ar fi fost acolo.

Harlan vru să-i spună fetei să iasă, dar îi era imposibil să mai articuleze vreo silabă. Încercă să o atingă, dar braţul i se urni leneş şi ea nu se mişcă. Carnea ei era rece.

Finge râdea… mai tare… mai tare…

… şi de fapt Noÿs Lambent era cea care râdea.

Harlan deschise ochii în lumina vie a soarelui şi o privi o clipă pe fată cu spaimă, până îşi aduse aminte unde se aflau.

Ea îi spuse:

— Gemeai şi dădeai cu pumnii în pernă. Ai visat urât? Harlan nu răspunse.

— Baia ta este gata. La fel şi hainele. Am aranjat să participi şi tu la întrunire diseară. E un sentiment foarte ciudat să păşesc din nou în viaţa mea obişnuită după ce am stat atât de mult în Eternitate.

Harlan se simţi extrem de stânjenit la auzul înşiruirii ei degajate de cuvinte.

— Sper că nu le-ai spus cine sunt.

— Desigur că nu.

Desigur că nu! Finge va fi avut grijă de acest amănunt, alterându-i uşor psihicul, sub narcoză, dacă a găsit că este necesar. Dar poate că nu a crezut de cuviinţă, totuşi. Doar o ţinuse sub „strictă observaţie”.

Gândul acesta îl agasă. Spuse:

— Aş prefera să fiu lăsat singur cât mai mult posibil.

Ea îl privi, nesigură, o clipă, două, apoi plecă.

Harlan îndeplini ritualul matinal al spălatului şi îmbrăcatului cu un aer ursuz. Nu prea avea speranţa unei seri plăcute. Va trebui să vorbească cât mai puţin cu putinţă, să se confunde cu peretele cât mai mult cu putinţă.

Adevăratul lui rol era acela al unei perechi de urechi şi al unei perechi de ochi. Mintea lui urma să conecteze aceste simţuri cu raportul final şi nu avea, în principiu, altă funcţie.

De obicei nu îl deranja că, pe post de Observator fiind, nu ştia precis ce caută. Un Observator, i se spusese pe când era Novice, nu trebuie să aibă noţiuni preconcepute despre ce date sunt cerute sau ce concluzii se aşteaptă. Cunoaşterea acestora, se spunea, i-ar deforma perspectiva, oricât de conştiincios ar încerca să fie.

În circumstanţele actuale însă, ignorarea lor era iritantă. Harlan avea bănuieli puternice că nu era nimic de căutat, că, într-un fel, îi făcea jocul lui Finge. Şi între acesta şi Noÿs…

Privi furios la propria lui imagine, înfăţişată cu exactitate tridimensională, la aproape un metru în faţa lui, de Reflector.

Veşmintele colante ale Secolului 482, fără cusătură şi viu colorate, îi dădeau, gândi el, o înfăţişare ridicolă.

Noÿs Lambent veni în fugă la el, imediat după ce Harlan îşi terminase, solitar, micul dejun adus de un Mekkano. Ea spuse, cu sufletul la gură:

— Este iunie, Tehnician Harlan.

— Nu folosi aici această denumire. Ce dacă este iunie? îi răspunse el aspru.

— Dar era februarie atunci când am venit! Se opri, şovăind, În locul acela, şi asta s-a întâmplat doar acum o lună.

Harlan se încruntă.

— În ce an ne aflăm?

— Oh, în anul în care trebuie.

— Eşti sigură?

— Absolut sigură. S-a strecurat vreo greşeală?

Avea un obicei supărător de a sta foarte aproape de el în timp ce vorbeau şi uşorul ei sâsâit (mai degrabă o trăsătură a Secolului decât al ei personal) îi făcea o voce de copil neajutorat. Harlan nu se lăsa păcălit astfel. Se trase înapoi.

— Nici o greşeală. Ai fost pusă aici pentru că aşa este mai convenabil. De fapt, în Timp, ai fost aici pe toată perioada.

— Dar cum aş fi putut? Acum părea şi mai înspăimântată. Nu-mi amintesc nimic. Există doi de eu?

Harlan era mult mai iritat decât îl îndreptăţea situaţia. Cum putea să-i explice existenţa micro-schimbărilor declanşate de fiecare interferenţă cu Timpul care putea modifica vieţi individuale fără efect vizibil asupra Secolului în ansamblu? Până şi Eternilor, uneori, le ieşea din minte diferenţa dintre micro-schimbări (cu „s” mic) şi Schimbările (cu majusculă), care modificau Realitatea în mod semnificativ.

— Eternitatea ştie ce face. Nu pune întrebări.

O spuse cu mândrie, ca şi cum el însuşi ar fi fost Calculatorul Senior şi ar fi hotărât personal că iunie era momentul optim de Timp şi că micro-schimbarea declanşată prin saltul peste trei luni nu se putea transforma într-o Schimbare.

Ea remarcă:

— Atunci înseamnă că am pierdut trei luni din viaţă.

— Deplasările tale prin Timp nu au nici o legătură cu vârsta ta fiziologică, oftă el.

— Da sau nu?

— Da sau nu ce?

— Dacă am pierdut trei luni.

— Pe Timp, femeie, îţi explic cât de limpede se poate, nu ai pierdut nici un timp din viaţă. Nu-l poţi pierde.

Strigătul lui o făcu să se dea un pas înapoi şi, dintr-o dată, chicoti.

— Ai un accent foarte ciudat. Mai ales când îţi ieşi din sărite. El se încruntă văzând că se dă înapoi. Ce accent? Vorbea mileniala 50 la fel de bine ca oricare din Secţie. Poate chiar mai bine.

Fată proastă!

Se trezi din nou în faţa Reflectorului, scrutându-şi imaginea, care-l privea şi ea, având cute verticale săpate adânc între sprâncene.

Le descreţi şi gândi: „Nu arăt bine. Am ochii prea mici, urechi clăpăuge şi bărbia prea mare”.

Nu se gândise niciodată în mod deosebit la aceasta, însă acum îi veni în minte, brusc, că ar fi fost plăcut să arate mai bine.

Noaptea, târziu, Harlan adăuga însemnările sale la conversaţiile pe care le prinsese, cât îi mai erau încă proaspete în minte.

Ca întotdeauna în astfel de cazuri, se folosise de un înregistrator molecular fabricat în Secolul 55. Avea forma unui cilindru subţire, lung de 10 cm şi cu diametru de un centimetru, colorat într-un maro închis, dar discret. Putea fi ţinut cu uşurinţă în manşetă, buzunar sau căptuşeala hainei, în funcţie de stilul de îmbrăcăminte, sau suspendat de curea, nasture sau butoni.

Oricum ar fi fost ţinut, oriunde ar fi fost purtat, avea capacitatea de a înregistra aproximativ 20 milioane de cuvinte pe fiecare din cele trei niveluri moleculare de energie. Cu un capăt al cilindrului conectat la un transliterator în legătură cu un mic receptor de la urechea lui, iar celălalt capăt conectat prin câmp la micul microfon de la buzele sale, Harlan putea asculta şi vorbi simultan. Fiecare sunet emis în orele „întrunirii” era acum repetat în urechea lui şi, în timp ce asculta, spunea cuvinte care se înregistrau pe cel de-al doilea nivel, coordonat cu, dar diferit de primul nivel, pe care se înregistrase fondul sonor al adunării. Pe acest al doilea nivel îşi descria propriile impresii, atribuia semnificaţii, sublinia corelaţii. În final, când se folosea astfel de înregistratorul molecular pentru a scrie un raport, obţinea nu o înregistrare sunet-pe-sunet, ci o reconstituire adnotată.