Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Sociologul ascultase cu o expresie ca de uşoară durere întipărită pe faţă, şi acum spuse:

— Dacă tu ai avea cancer…

— Asta este o remarcă stupidă, Voy. Pe asta ne bazăm noi deciziile? În cazul acesta, n-ar mai exista nici o Schimbare de Realitate. Întotdeauna o păţeşte vreun fraier, nu-i aşa? Şi dacă ai fi tu fraierul acela, atunci?

Şi încă ceva. Adu-ţi aminte că de fiecare dată când declanşăm o Schimbare de Realitate este din ce în ce mai greu să găseşti una şi mai bună care să-i urmeze. În fiecare fizio-an, şansa ca o Schimbare secundară să fie negativă creşte. Aceasta înseamnă că proporţia indivizilor pe care-i putem vindeca scade oricum. Şi va continua întotdeauna să scadă, într-o zi, vom ajunge să nu mai putem vindeca decât un individ pe fizio-an ţinând cont chiar şi de cazurile neutre. Ţine minte asta.

Harlan îşi pierdu orice urmă de interes. Aceasta era problema tipică a procesului. Psihologii şi Sociologii, în rarele lor studii de interior al Eternităţii, o numeau identificare. Oamenii se identificau cu Secolul de care erau legaţi profesional. Conflictele lui deveneau, mult prea adesea, propriile lor conflicte. Eternitatea lupta cu demonul identificării cu toate forţele de care dispunea. Nimeni nu era repartizat într-o Secţie mai aproape de două Secole de propriul său cămin temporal, pentru ca identificarea să fie astfel mai dificilă. Se preferau Secole cu culturi deosebit de diferite de cele ale căminelor for Temporale. (Pe Harlan îl duse gândul la Finge şi Secolul 482). Mai mult, repartiţiile lor erau schimbate imediat ce reacţiile le deveneau suspecte. (Harlan nu ar fi dat o smochină din Secolul 50 pe şansele lui Feruque de a-şi menţine postul aici mai mult de încă un fizio-an).

Şi totuşi oamenii cedau tentaţiei identificării dintr-un dor prostesc de un cămin în Timp (dorinţa-de-Timp, toată lumea o ştia). Pentru anumite motive, aceasta se întâmpla cel mai des în Secole care cunoşteau zborul spaţial. Era o problemă care trebuia cercetată şi chiar ar fi fost, dacă nu ar fi existat acea împotrivire cronică a Eternităţii de a-şi întoarce privirea spre sine însăşi.

Cu o lună înainte, poate că Harlan l-ar fi dispreţuit pe Feruque ca pe un sentimental ostentativ, un nătărău arţăgos care-şi alina durerea de a vedea aparatele electro-gravitice pierzându-şi importanţa într-o nouă Realitate rostind invective la adresa celor din alte Secole care cereau ser anti-cancer.

Poate că i-ar fi făcut şi raport. Ar fi fost de datoria lui. În reacţiile acestui om nu se mai putea avea încredere.

Acum însă nu mai putea s-o facă. Simţea chiar simpatie pentru el. Propria lui crimă era cu mult mai mare.

Şi cât de uşor îi era să zboare cu gândul înapoi la Noÿs.

În noaptea aceea, somnul îl învinsese în sfârşit şi se trezise în lumina dimineţii, într-o strălucire care pătrundea prin pereţii translucizi, de jur împrejur, încât i se păruse că s-a trezit pe un nor pe cerul aburos la zorilor.

Noÿs râdea de el.

— E nemaipomenit ce greu mi-a fost să te trezesc.

Prima mişcare reflexă a lui Harlan a fost să caute un aşternut inexistent. Apoi îşi aminti totul şi o privi fără s-o vadă, cu obrajii în flăcări. Cum ar trebui el să se simtă acum? Apoi îi veni altceva în minte şi se ridică brusc în capul oaselor.

— Nu e trecut de unu, nu-i aşa? Sfinte Timp!

— Nu este decât unsprezece. Ai în faţă micul dejun şi o grămadă de timp.

— Mulţumesc, mormăi el.

— Comenzile pentru duş sunt reglate şi hainele sunt gata pregătite.

Ce ar fi putut spune?

— Mulţumesc, mormăi din nou.

Evită privirea ei pe tot timpul mesei. Ea stătea în faţa lui, fără să mănânce, cu bărbia îngropată în palmă, părul întunecat, pieptănat şi adus într-o singură parte şi genele neînchipuit de lungi.

Urmărea fiecare gest al lui, în timp ce el ţinea ochii plecaţi şi voia să dea de urma ruşinii arzătoare pe care ştia că ar trebui s-o simtă.

Ea spuse:

— Unde te duci la ora unu?

— Meci de aerobal, bolborosi el. Am bilet.

— A, jocul cu mingea de cauciuc. Şi am pierdut întregul sezon din cauza saltului peste timp, ştii. Şi cine va câştiga, Andrew?

Se simţi ciudat de slab la auzul numelui său mic. Dădu scurt din cap şi încercă să pară sobru. (Altă dată îi era atât de uşor).

— Dar cu siguranţă că ştii. Ai examinat întreaga perioadă, nu-i aşa?

În mod normal, ar fi trebuie să păstreze un ton negativ, plat şi rece, însă îi explică, încet:

— A trebuit să acopăr o mulţime de Spaţiu şi de Timp. Nu cunosc mici lucruri exacte, cum ar fi scorurile de meciuri.

— Nu vrei să-mi spui, asta-i tot.

Harlan nu-i răspunse. Înfipse tacâmul într-un fruct, mic, zemos, şi-l ridică, întreg, la gură. După un moment, Noÿs spuse:

— Înainte de a veni, ai văzut ce s-a întâmplat pe aici?

— Fără amănunte, N-Noÿs (numele ei îi trecu cu greutate printre buze).

Fata spuse, încetişor:

— Nu ne-ai văzut pe noi? Nu ai ştiut tot timpul că… Harlan se bâlbâi.

— Nu, nu, pe mine nu m-am putut vedea. Eu nu sunt în Real … Nu sunt aici până când nu vin. Nu pot să-ţi explic.

Era de două ori tulburat; mai întâi, că ea vorbea despre asta. Apoi, fusese cât pe aici să-i scape cuvântul „Realitate”, cel interzis cu cea mai mare străşnicie, dintre toate cuvintele, să fie rostit în conversaţiile cu Temporalii.

Ea ridică sprâncenele şi ochii i se rotunjiră, puţin uimiţi.

— Ţi-e ruşine?

— Ce am făcut noi nu este bine.

— De ce nu?

Şi în Secolul 482, întrebarea ei era perfect nevinovată.

— Eternii nu au voie să… ?

Întrebarea era pusă pe un ton de glumă, ca şi cum ar fi întrebat dacă Eternii nu aveau voie să mănânce.

— Nu folosi cuvântul, spuse Harlan. De fapt, într-un fel, nu avem voie.

— Atunci nu le spune. Eu nu le spun nimic.

Înconjură masa şi i se aşeză în braţe, îndepărtând măsuţa cu o mişcare lină şi prelungă a coapsei. Pe moment el înţepeni, ridică mâinile într-un gest care poate ar fi vrut să o ţină la distanţă. Dar nu reuşi. Ea se aplecă şi îi sărută buzele şi nimic nu mai păru ruşinos. Nimic din ceea ce însemna el şi Noÿs.

Nu era sigur când a început, pentru prima oară, să facă ceva ce un Observator, din punct de vedere etic, nu avea dreptul să facă. Începu să facă speculaţii asupra naturii problemei care implica Realitatea curentă şi pe cea a Schimbării de Realitate care va fi elaborată.

Nu moravurile libere ale Secolului, nu ectogeneza, nu matriarhatul nemulţumeau Eternitatea. Toate acestea existaseră şi în Realitatea precedentă şi Consiliul Atottemporal le privise cu destulă îngăduinţă. Finge spusese că era vorba de ceva foarte subtil.

Asta însemna că şi Schimbarea va trebui să fie foarte subtilă şi va trebui să implice grupul pe care îl Observa. Cel puţin atâta părea evident. Va implica aristocraţia, înstăriţii, clasele superioare, beneficiarii sistemului.

Ceea ce îl neliniştea era că o va implica, în mod cert, pe Noÿs.

În cele trei zile care îi mai rămâneau pe diagramă trăi ca într-un nor din ce în ce mai gros, care îi întuneca până şi bucuria pe care i-o dădea prezenţa lui Noÿs.

Ea îl întrebă:

— Ce s-a întâmplat? O clipă, ai părut atât de diferit de cel care erai în Eter în locul acela. Nu mai erai atât de ţeapăn. Acum pari preocupat. Asta pentru că trebuie să te întorci?

— În parte.

— Trebuie?

— Trebuie.