Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

Strânse mulţimea de cărţi-filme într-o grămadă informă şi reuşi, după două încercări neizbutite, să nimerească ieşirea spre Eternitate. Păşi peste prag, picioarele purtându-l mecanic. Găsi, fără să ştie cum, drumul către Secolul 575 şi apoi către încăperile sale personale. Statutul său de Tehnician, din nou preţuit, din nou apreciat, îl salvă din nou. Puţinii Eterni pe care îi întâlni se traseră în mod automat deoparte, privind drept peste capul lui.

Pentru el, asta era un mare noroc, pentru că nu era în stare să-şi şteargă de pe faţă expresia funebră pe care şi-o simţea, nici să-şi recapete culoarea şi suflul. Dar ei nu-i dădură atenţie şi Harlan mulţumi Timpului şi Eternităţii şi oricărui element orb intrat în jocul destinului.

Nu recunoscuse cu totul înfăţişarea celuilalt bărbat din casa lui Noÿs, dar îi ştia, înspăimântător de sigur, identitatea. Prima oară când auzise un zgomot în casă, el, Harlan, tocmai râdea şi ceea ce-i tăiase râsul fusese o bufnitură, ceva greu care căzuse în camera de alături. A doua oară cineva râsese în camera alăturată şi el, Harlan, scăpase geanta cu cărţi-filme. Prima oară el, Harlan, se întorsese şi nu mai văzuse decât o uşă închizându-se. A doua oară el, Harlan, închisese o uşă în timp ce un străin se întorcea.

Se întâlnise cu sine însuşi!

În acelaşi Timp şi în aproape acelaşi loc, el şi eul său anterior cu câteva fizio-zile se aflaseră faţă în faţă. Greşise comenzile, le reglase pentru un moment în Timp, pe care îl folosise deja, şi el, Harlan, s-a văzut pe el, Harlan.

Se întoarse la munca lui, umbra groazei planând deasupra-i zile în şir. Îşi blestemă laşitatea, dar asta nu servi la nimic.

Şi, într-adevăr, din acel moment, începu degringolada. Putea să delimiteze cu precizie Marea Cumpănă a Schimbării. Momentul-cheie fusese cel în care reglase comenzile pentru ultima intrare în 482, şi, într-un fel sau altul, le reglase greşit. Din acea clipă toate merseseră foarte, foarte prost.

Schimbarea de Realitate din Secolul 482 se desăvârşi exact în acea perioadă plină de deznădejde şi nu făcu decât să o accentueze. În ultimele două săptămâni găsise trei Schimbări de Realitate propuse, care conţineau mici imperfecţiuni, iar acum alesese una din ele şi totuşi nu se putea hotărî să treacă la acţiune.

Alese Schimbarea de Realitate 2456 — 2781, V-5, pentru anumite motive. Dintre cele trei, era cea mai distanţată în sus-Timp, cea mai îndepărtată. Eroarea era minimă, dar importantă pentru viaţa omenirii. Era nevoie, deci, doar de o călătorie rapidă până în secolul 2456 pentru a afla natura analogului lui Noÿs în noua Realitate, printr-o măruntă tactică de şantaj.

Se simţea însă descurajat de experienţa lui recentă. Această amendare, uşor ameninţătoare, nu i se mai părea un lucru simplu. Şi odată găsit analogul lui Noÿs? Să-l înlocuiască cu analogul Noÿs, să o facă femeie cu ziua, croitoreasă, muncitoare? Cu siguranţă. Dar ce să facă, atunci, cu analogul? Cu soţul pe care l-ar putea avea? Familia? Şi copiii?

Până acum nu se gândise la toate acestea. Le evitase. Ajunge până în ziua în care…

Dar acum nu se mai putea gândi la altceva.

Când se trezi chemat de Twissell, cu vocea lui obosită dar întrebătoare, puţin uimită, Harlan zăcea ascuns în camera lui, urându-se de moarte.

— Ce-i cu tine, Harlan, eşti bolnav? Cooper mi-a spus că ai lipsit la mai multe ore de discuţie.

Harlan căută să-şi şteargă tulburarea de pe figură.

— Nu, Calculator Twissell. Sunt doar puţin obosit.

— Ei, asta este de înţeles, în orice caz, băiete. Apoi zâmbetul i se voală mai mult ca niciodată.

— Ai auzit că Secolul 482 a fost Schimbat?

— Da, răspunse Harlan scurt.

— Finge m-a sunat şi a cerut să ţi se comunice că Schimbarea a reuşit pe deplin.

Harlan ridică din umeri şi deveni conştient de ochii lui Twissell privindu-l lung şi aspru de pe monitorul Comunicatorului. Neliniştit, întrebă:

— Da, Calculator?

— Nimic, răspunse Twissell şi, poate din cauza poverii anilor, mulţi şi grei pe umerii lui, vocea îi era inexplicabil de tristă. Mi s-a părut că vrei să-mi spui ceva.

— Nu, nu am nimic de spus.

— Bine, atunci ne vedem mâine la deschidere, în sala Calculatoarelor, băiete. Eu am multe să-ţi spun.

— Da, domnule, răspunse Harlan.

Rămase, câteva minute lungi, cu privirea fixată pe ecranul acum gol. Sunase aproape ca o ameninţare. Finge îl sunase pe Twissell, aşadar. Oare ce-i spusese lui Twissell şi acesta nu menţionase? Însă o ameninţare deschisă era exact ce îi trebuia. Să te războieşti cu o maladie a spiritului era ca şi cum ai sta pe nisipuri mişcătoare şi ai încerca să le domini bătându-le cu un băţ. Să te războieşti cu Finge era însă cu totul altceva. Harlan îşi aminti de arma pe care o avea la îndemână şi, pentru prima oară de câteva zile, simţi că-şi redobândeşte o parte din încrederea în sine.

Era ca şi cum o uşă se închisese şi o alta se deschisese. Harlan deveni pe atât de febril activ pe cât fusese de inert până atunci. Făcu o incursiune în Secţia 2456 şi îl determină pe Sociologul Voy să-i îndeplinească dorinţa întocmai.

Se descurcase perfect. Obţinuse informaţia căutată.

Şi chiar mai mult decât căutase. Mult mai mult. Aparent, încrederea în sine îi era răsplătită. Un proverb al căminului său temporal spunea:

— Apucă urzica cu hotărâre şi ea va deveni ciomagul cu care să-ţi baţi duşmanul.

Pe scurt Noÿs nu avea analog în noua Realitate. Nici un fel de analog. Îşi va putea ocupa locul în noua societate în modul cel mai discret şi convenabil cu putinţă, sau va putea rămâne în Eternitate. Nu va mai exista nici un motiv pentru care să i se refuze legătura, în afară de argumentul foarte teoretic că încălcase legea — şi ştia foarte bine cum să-l contracareze.

Aşa că se repezise în sus-Timp ca să-i ducă lui Noÿs vestea cea mare, să se bucure de acest succes nevisat, după câteva zile groaznice de eşec aparent.

Şi, în acel moment, nava se opri.

Nu-şi încetinise mersul. Pur şi simplu se oprise.

Dacă mişcarea s-ar fi derulat de-a lungul vreuneia din cele trei dimensiuni ale spaţiului, o oprire atât de bruscă ar fi zdrobit nava, i-ar fi adus metalul la incandescenţă, l-ar fi transformat pe Harlan într-o grămadă de oase sfărâmate şi carne crudă, sfârtecată.

Dar nu-l făcu decât să se îndoaie de ameţeală şi greaţă, sub povara durerilor interne.

Când îşi recăpăta vederea, bâjbâi până la temporometru şi-l cercetă cu privirea înceţoşată. Arăta 100.000.

Într-un fel, asta îl sperie. Era o cifră prea rotundă.

Se întoarse febril către comenzi. Unde era greşeala?

Nimic însă nu părea în neregulă, ceea ce îl înspăimântă şi mai tare. Nimic nu trăsese în jos maneta de comandă. Rămăsese bine reglată pe sus-Timp. Nici un scurt-circuit. Toate ecranele indicatoare se aflau în zona neagră de siguranţă. Nici o scădere de tensiune. Acul minuscul care marca un consum constant de mega-mega-coulombi arăta calm că energia era consumată, în continuare, în ritmul obişnuit.

Atunci, ce oprise nava?

Încet, ezitând, Harlan atinse maneta de comandă, îşi încleştă mâna pe ea. O împinse în zona neutră şi acul indicator al consumului de energie coborî la zero.

Răsuci maneta în cealaltă direcţie. Acul indicator se ridică din nou şi de data aceasta temporometrul reluă şirul Secolelor în jos-Timp.

Jos-Timp, jos-Timp — 99.983, 99.972, 99.959…