Isaac Asimov - Sfârşitul Eternităţii

— Da, desigur. Şi dacă vrei să fie spus pe şleau, te-am provocat. Ţi-am spus adevărul gol-goluţ, că puteai s-o păstrezi pe Noÿs numai în Realitatea de atunci şi acolo. Iar tu ai ales să acţionezi nu ca un Etern, ci ca un mucos. După cum m-am şi aşteptat.

— Şi aş face-o din nou, răspunse Harlan morocănos şi de vreme ce s-a aflat totul, îţi dai seama că nu mai am nimic de pierdut.

Îndreptă arma către mijlocul grăsuliu al lui Finge şi-i şopti printre buzele palide şi dinţii încleştaţi:

— Ce s-a întâmplat cu Noÿs?

— N-am idee.

— Lasă asta. Ce s-a întâmplat cu Noÿs?

— Îţi spun că nu ştiu.

Pumnul lui Harlan se strânse pe biciul neuronic. Vocea îi era scăzută.

— Întâi piciorul. O să doară.

— În numele Timpului, ascultă. Aşteaptă!

— Bine. Ce s-a întâmplat cu ea?

— Nu, ascultă! Până acum nu a fost decât o încălcare a disciplinei. Realitatea nu a fost afectată. Am verificat. O să te alegi doar cu o descalificare. Dar dacă mă omori sau dacă mă răneşti cu intenţia de a mă omorî, înseamnă că ai atacat un superior. Pentru asta se dă pedeapsa cu moartea.

Harlan zâmbi la zădărnicia ameninţării. Faţă de ceea ce se întâmplase deja, moartea i-ar fi oferit o scăpare, inegalabilă în simplitatea şi desăvârşirea ei.

Dar Finge îi înţelese greşit zâmbetul. Se grăbi să spună:

— Să nu crezi că în Eternitate nu există pedeapsa cu moartea doar pentru că până acum nu te-ai lovit de aşa ceva. Noi, Calculatorii, ştim asta. Mai mult, au avut loc şi execuţii. Este simplu. În orice Realitate există victime ale unor accidente fatale, după care nu se mai găseşte nici un cadavru. Rachete explodează pe traiectorie, curse aeriene se prăbuşesc în adâncul oceanului sau se zdrobesc în creierul munţilor. Un ucigaş poate fi pus în una din aceste nave doar cu câteva minute sau secunde înainte de catastrofă. Chiar merită ceea ce faci? Merită asta?

Harlan îşi schimbă puţin poziţia.

— Dacă încerci să scapi, să ştii că nu merge. Să-ţi spun un lucru: nu mă tem de pedeapsă. Mai mult, vreau ca Noÿs să fie a mea. O vreau acum. Ea nu există în Realitatea curentă. Nu are analog. Nu există nici un motiv pentru care să nu putem stabili o legătură formală.

— Este împotriva regulamentului ca un Tehnician…

— Vom lăsa Consiliul Atottemporal să decidă, spuse Harlan şi mândria lui ieşi în sfârşit la suprafaţă. Şi nu mă tem de o decizie adversă, aşa cum nu mă tem nici să te omor. Nu sunt un Tehnician obişnuit.

— Pentru că eşti Tehnicianul lui Twissell?

Faţa rotundă, transpirată a lui Finge, adăpostea o privire ciudată, care ar fi putut însemna ură sau triumf sau câte ceva din fiecare.

— Pentru motive mult mai importante decât asta. Şi acum… Cu o hotărâre sumbră pe chip, puse degetul pe activatorul armei.

Finge strigă:

— Atunci du-te la Consiliu. Consiliul Atottemporal. Ei ştiu. Dacă eşti atât de important…

Se opri, gâfâind.

Timp de o clipă, degetul lui Harlan se ridică, vădind nehotărâre.

— Cum?

— Crezi că aş acţiona de capul meu într-un caz ca ăsta? Am raportat întregul incident Consiliului, în acelaşi timp cu Schimbarea de Realitate. Poftim! Ai aici duplicatele.

— Stai aşa, nu mişca.

Dar Finge îi nesocoti ordinul. Repede, ca posedat de diavol, se şi afla cu mâna pe dosare. Degetul unei mâini găsi combinaţia codului pentru fişa căutată, degetele celeilalte o formară pe câteva butoane. Un capăt argintiu de bandă se ivi din pupitru, cu perforaţiile sale de-abia vizibile ochiului liber.

— Vrei s-o şi asculţi? întrebă Finge şi, fără să aştepte, o introduse în sonorizator.

Harlan ascultă, îngheţat. Era clar. Finge făcuse un raport complet. Dăduse detalii despre fiecare mişcare a sa în fiecare deplasare cu nava. Nu-i scăpase nici una, din câte îşi putea el aminti, până în momentul întocmirii raportului.

După derularea benzii, Finge strigă din nou:

— Acum, du-te la Consiliu. Eu n-am pus nici o barieră în Timp. Nici n-aş şti cum. Şi să nu crezi că nu le pasă de problema asta. Zici că am vorbit ieri cu Twissell. Aşa este. Dar nu m-am dus eu la el, ci el m-a chemat. Aşa că du-te şi întreabă-l pe Twissell. Spune-le ce Tehnician important eşti. Şi dacă vrei să mă împuşti mai întâi, trage şi la naiba cu tine!

Lui Harlan nu-i scăpă jubilarea din vocea Calculatorului. În acel moment simţea, evident, că este învingătorul, destul ca să creadă că nici măcar o biciuire neuronică nu i-ar mai atinge poziţia.

De ce? Ţinea oare atât de mult la prăbuşirea lui Harlan? Sau gelozia lui pentru Noÿs era o pasiune atât de devoratoare?

Harlan îşi formulă vag aceste întrebări în minte şi apoi întreaga problemă, cu Finge cu tot, i se păru deodată fără importanţă.

Băgă arma în buzunar şi dispăru ca un vârtej pe uşă, către cel mai apropiat tunel de navă.

Atunci va fi Consiliul, sau Twissell, în ultimă instanţă. Nu-i era frică de nici unul dintre ei, nici de toţi la un loc.

Cu fiecare zi din această ultimă lună incredibilă, se convinsese, din ce în ce mai mult, de propria-i indispensabilitate. Consiliul, însuşi Consiliul Atottemporal, nu va avea de ales, ci va trebui să ajungă la o înţelegere, atunci când va fi vorba să dea în schimb o fată pentru existenţa întregii Eternităţi.

Tehnicianul Andrew Harlan, dând buzna în secolul 575, fu puţin surprins să se trezească în schimbul de noapte. Fizio-orele trecuseră pe nesimţite, în timp ce el cutreierase tunelurile navelor. Se uită, cu o privire golită de expresie, prin coridoarele întunecoase, dovadă a activităţii nocturne reduse. Dar, încă sub imperiul mâniei, nu se opri să-şi piardă timpul cu privitul. Se îndreptă către zona încăperilor personale. Va găsi camera lui Twissell la nivelul Calculatorilor, aşa cum o găsise şi pe a lui Finge, şi nu se temea că ar putea fi observat sau oprit.

Simţea biciul neuronic, un obiect tare lipit de cot. Se opri în faţa uşii lui Twissell (o spuneau literele gravate pe plăcuţa de metal).

Harlan activă semnalul de la intrare, apăsând lung, obraznic, pe buton. Cu palma umedă, provocă un scurtcircuit şi îl lăsă să sune încontinuu. Bâzâitul venea ca din depărtare.

În spatele lui se auzi un pas uşor, pe care nu-l băgă în seamă, convins că, oricine ar fi, va trece pe lângă el fără să-i dea atenţie. (Ah, ecusonul rozaliu de Tehnician!)

Dar paşii se opriră şi o voce îl interpelă.

— Tehnicianul Harlan?

Harlan se răsuci pe călcâie. Era un Calculator Junior, relativ nou în secţie. Harlan simţea cum îl arde mânia pe dinăuntru. Aici nu erau în 482. Aici nu era un simplu Tehnician, ci Tehnicianul lui Twissell, şi Calculatorii mai tineri, în dorinţa lor de a intra în graţiile marelui Twissell, acordau uneori o politeţe minimă Tehnicianului său.

— Doriţi să-i vedeţi pe Calculatorul Senior Twissell? Agitat, nervos, Harlan răspunse.

— Da, domnule.

(Dobitocul! Ce credea că poate să vrea cineva care sună la uşa cuiva? Să prindă o navă!)

— Mă tem că nu se poate.

— Este destul de important ca să merite să-l scoli din somn.

— Poate, dar nu este aici. Nu este în secolul 575.

— Dar unde este, exact? întrebă Harlan, nerăbdător. Privirea Calculatorului se transformă într-o căutătură dispreţuitoare.

— Nu ştiu.

— Dar am o întâlnire importantă la prima oră.

— Dumneavoastră aveţi, îi răspunse Calculatorul şi Harlan nu reuşi să-şi explice de ce situaţia îl amuza pe acesta atât de tare.