Ghenrih Altov - Legendele Capitanilor Stelari

— Bine, spuse femeia, scuturîndu-și zăpada de pe genunchi, am să transmit consiliului hotărîrea ta. Plec. N-o să-ți ia nimeni bateriile. Dar trebuie să-ți spun ce cred eu despre toate astea. De altfel e părerea mea personală, așa că tu…

Omul făcu un gest brusc cu mîna:

— Vorbește!

Femeia rămase multă vreme tăcută. Omul se uita la ea. „Oare o mai iubesc și acum?” își zise. De mulți ani nu-și mai adusese aminte de ea. Dar iată că acum, cînd a venit, inima lui se strîngea din nou de durere și sentimentul pierderii suferite îl apăsa din nou.

— Mi-e greu să-ți spun totul, începu femeia, dar am să-ți spun.

— Spune, șopti bărbatul.

Voia să-i audă vocea. Numai vocea!

— Ei, bine, ascultă. Vorbea cu privirea ațintită înainte, în pîcla albicioasă. Te-ai schimbat foarte mult. Ai încetat de a mai fi om și comunist. Mă tem că în curînd n-ai să mai fii nici savant. Nu, acum ascultă-mă! Tu însuți ai vrut-o. Atunci ascultă… Mai înainte trăiai pentru oameni. Semănai cu aceia care pe vremuri acopereau cu corpul lor ambrazurile cazematelor. Azi n-ai mai face asta.

— Te înșeli! spuse el rece.

— Nu, nu mă înșel. Ai socoti că este important să-ți conservi creierul pentru binele oamenilor. Pentru binele oamenilor n-ai fi dispus să-ți salvezi tovarășii! Tu cunoști bine aritmetica calculelor logice și ai uitat cu desăvîrșire matematica superioară a relațiilor dintre oameni. Acolo, în afara poligonului, toți socot că viața ta e o pildă de eroism. Numai de-aceea te-a lăsat consiliul științific să spui tu ultimul cuvînt. Noi nu știam însă că viața ta a încetat de mult de a mai fi o pildă de eroism. E și vina noastră. Da, munca ta cere singurătate. Dar nu o singurătate ca aceea pe care ți-ai creat-o tu! Încetul cu încetul ai început să nu mai observi nimic în jurul tău. Socoți un merit că ai trăit și ai muncit în singurătate. Îți închipui că ți-ai dăruit creierul oamenilor și aceasta justifică totul. Greșeală! De la un anumit moment tu ai încetat să mai lucrezi pentru oameni. Ai încetat să te mai gîndești la oameni. Munca a devenit pentru tine un scop în sine. Ceea ce e de neiertat, chiar dacă ai fi de trei ori genial. Tu ai făcut în șaptesprezece ani un lucru care altora le-ar fi solicitat mult mai mult timp. Dar oare ai lucrat singur?! Tu n-ai găsit timp să te interesezi de ceilalți, de cei care au acumulat această energie… Vorbesc de toți oamenii de pe Pămînt. Vreme de șaptesprezece ani ei au păstrat cu grijă fiecare particulă de energie pentru bateriile tale! Au renunțat la multe proiecte ispititoare și asta tot pentru bateriile tale! Ei au căutat, s-au gîndit, au construit… Toți laolaltă, ei au dat incomensurabil mai mult decît ai dat tu. Şi ar fi vrut să dea și mai mult. Dacă nu survenea catastrofa asta, peste o săptămînă ai fi început să primești de trei ori mai multă energie. Așa au hotărît oamenii, cu toate că tu nu ți-ai găsit timp să stai de vorbă cu ei.

— Așa… s-a hotărît?

— Da. Proiectul a fost aprobat. Dar mai are asta vreo importanță acum? Tu spui că Emițătorul a devenit țelul vieții tale. Oamenii știu asta. Dar tu știi oare cîți oameni și-au dat viața pentru Emițător? Şi-au dat-o în înțelesul cel mai adevărat al acestui cuvînt. Statistica, așa cum spui tu…

— Nu exagera, răspunse el calm. La poligon nu s-a produs nici un accident. Nu te grăbi, gîndește-te la ceea ce spui.

— M-am gîndit. M-am gîndit mult, spuse încet femeia. La poligon n-a fost nici un accident. Iar în afara poligonului pentru tine nu mai există nimic. Mai bine zis există o omenire abstractă.

— Ești nedreaptă.

Femeia schiță un zîmbet amar.

— Nedreaptă? Acum un an mi-a murit fiul. Un accident pe șantierul unei centrale termo-nucleare. Erau grăbiți… El și colegii lui… Taci! Taci și ascultă! Așa s-a întîmplat nu o dată în tot acest răstimp. Da, energia strînsă în bateriile tale a costat scump, foarte scump. Ţie nu ți s-a spus nimic. Nu ți-aș fi spus-o nici eu, dar ai amintit aici de echitate.

— Iartă-mă…

— Să te iert? N-ai înțeles nimic. Nimic! Oare oamenii au făcut asta de dragul tău? Oare experiența ți-e necesară numai ție? Ah, ce greu e de vorbit cu tine!…

— Iartă-mă, repetă omul. Mi-aduc aminte că atunci și-au găsit moartea patru oameni. Dar nu mi-aș fi închipuit că unul din ei…

— Nici acum nu te gîndești la alții. Ai obținut anularea experiențelor cu electroforajul și ai luat energia în bateriile tale. Exploratorii subterani n-au ridicat obiecții. Dar și ei își iubeau meseria și au continuat să-și experimenteze mașinile. Unii înfruntau riscul știind că nu s-ar fi expus la nici o primejdie dacă s-ar fi continuat experiențele cu electroforajul. De fapt, cei trei stau acum blocați în mașina lor pentru că acum opt ani tu le-ai luat energia care le era destinată. Femeia se ridică. Dacă ar fi să hotărască echipajul mașinii subterane, bateriile ar rămîne la tine. Pînă și consiliul ți-a lăsat ție ultimul cuvînt. Şi rău a făcut! Dar fie! O să facem noi ceva și fără bateriile tale. Nici nu poți să-ți închipui cît de mizere sînt rezervele Centrului tău energetic în comparație cu ceea ce avem noi.

— Toate rezervele au fost trimise aici. Voi n-aveți aproape nimic.

— Avem! Acum șase ore, pe întreg cuprinsul globului pămîntesc s-a oprit furnizarea energiei.

Omul o privi țintă și clătină din cap.

— O să fie prea tîrziu.

— Nu. Am oprit toate uzinele. Am sistat aproape toate lucrările. Am anulat zborurile tuturor rachetelor cosmice. Am stins lumina în toate orașele. Nimeni — mă auzi? — nimeni n-a protestat, nimeni nu s-a plîns… S-a oprit totul! Oamenii dau din proprie inițiativă și energia din bateriile de uz personal. Totul — de la giganticele centrale termonucleare pînă la generatoarele portative pentru turiști — lucrează numai pentru salvarea celor trei oameni.

— O să fie prea tîrziu, repetă el cu încăpățînare.

— Nu. Îi vom salva. Fără bateriile tale. După cum vezi, n-am oprit furnizarea curentului aici, la Centrul tău energetic. Geamurile pavilioanelor tale sînt luminate. Aleea asta e luminată și ea. Acolo însă s-au stins luminile de pe străzi, s-au închis teatrele, muzeele, laboratoarele. Pînă și copiii se gîndesc la ora asta numai la energie.

— Prostii! replică el pe un ton violent. Teatre, copii… Prostii! Pentru teatrele și muzeele astea, pentru iluminatul străzilor revine o parte cu totul neînsemnată din consumul total de energie. O zecime de procent. Cu asta sau fără asta trebuie să acumulați energie cel puțin timp de două zile. O să întîrziați. Treizeci și șase de kilometri…

Da, treizeci și șase! Dacă va fi nevoie, vom răzbi pînă-n centrul Pămîntului. Sîntem mulți. Un singur fulg de zăpadă e o nimica toată, chiar dacă e mare. Dar cînd sînt mulți și vin grămadă… Tot așa și oamenii. Pe Pămînt sînt opt miliarde de oameni. Nu, am greșit. Opt miliarde minus un om. Pe tine nu te putem pune la socoteală. Tu ți-ai pierdut acest drept.

Bărbatul ridică din umeri:

— Depinde. Rămîne de văzut. Uneori omul de știință trebuie să meargă…

— Nu! îl întrerupse femeia. Nu trebuie! înainte vreme era încă posibil ca omul să vadă mai departe decît omenirea. Acum — nu. Azi omenirea vede mai departe decît omul. Ai să înțelegi și tu asta… mai tîrziu.

Zicînd acestea, femeia îi întoarse spatele și se îndepărtă. Bărbatul rămase pe bancă. Fulgii de zăpadă acopereau cu grijă urmele lăsate de picioarele ei.