Ghenrih Altov: Legendele Capitanilor Stelari

Cîteva minute omul scrută depărtările. Apoi își dădu seama de schimbare: dispăruse geana galbenă de lumină de deasupra colinelor, reflexul luminilor din orașele îndepărtate, reflexul unei vieți de care el era acum cu totul străin. Nu mai părăsise poligonul de șaptesprezece ani. Nu se gîndea la ceea ce se afla dincolo de coline. Se obișnuise însă cu geana de lumină care se ivea noaptea. Uneori ardea mai cu putere, alteori slăbea, încît abia o mai putea desluși. Acum nu se vedea de loc.

— Să fie oare din pricina norilor? întrebă omul. Obișnuia să gîndească cu glas tare.

— Da, desigur, își răspunse singur. Vizibilitatea e proastă.

Deplasă maneta caloriferului electric și simți sub haină un val de aer cald. Uită numaidecît de dispariția genei de lumină.

De-aici îi venea la îndemînă să privească Emițătorul. Vîrful uriașului con, în formă de plasă, se pierdea în nori. Cîteva zeci de reflectoare luminau de jos conul, dînd impresia că el se sprijină pe razele albastre de lumină și nu pe pilonii metalici, invizibili în întunerc.

— Încă patru ani, rosti încet omul, cu îndoială în glas.

Se uita la uriașul con al Emițătorului și se gîndea că acum șaptesprezece ani aici nu era nimic. Cu șaptesprezece ani în urmă Emițătorul exista numai în închipuirea lui, exact așa cum îl vedea el acum. Ba nu, nu așa. Mult mai rău.

Rîse cu un rîs răgușit.

Da, pe vremea aceea toți — inclusiv el — socoteau că va fi nevoie de aproximativ șaizeci de ani pentru a se acumula energia necesară experienței. Dar au trecut șaptesprezece ani și iată că totul e aproape gata. Centrul energetic al poligonului experimental a căpătat în acest răstimp mult mai multă energie decît ar fi fost de așteptat. S-au putut face și unele modificări în construcția Emițătorului. An de an și-a perfecționat el Emițătorul, dăruindu-i totul. Şaptesprezece ani a muncit așa cum nimeni altul n-ar fi putut să muncească. Cîte optsprezece ore pe zi. Fără sărbători și fără odihnă.

Ştia că e socotit un mare savant. Credea și el în marea forță a minții sale. Își asemuia talentul cu o mașină perfectă. Iar atunci cînd mașina aceasta dădea rezultate bune (ceea ce se întîmpla foarte des), asta-i făcea plăcere.

Fulgii de zăpadă tremurau în razele reflectoarelor. Omul urmărea mașinal zborul fulgilor și nu vedea nimic altceva. Deodată își aduse aminte de furtuna pe care a stîrnit-o descoperirea lui cu două decenii în urmă. El a fost primul care a spus: „Viteza luminii nu e o limită”. La început n-a ridicat nimeni nici o obiecție — pentru că descoperirea lui n-a fost luată în serios. Atunci și-a publicat calculele și furtuna s-a dezlănțuit. Adversarii lui se refereau la experiențele lui Michelsohn, la zeci și sute de experiențe asemănătoare, care au confirmat valoarea absolută a vitezei de propagare a luminii. La asta el a răspuns cu noi calcule. În dosul rîndurilor de formule stătea o idee simplă în esență. Viteza de propagare a sunetului în aer nu e mare — 331 de metri pe secunda. Dar atunci cînd se produc explozii și cînd ia naștere o presiune colosală, unda sonoră se propagă la început cu o viteză de douăzeci și de treizeci de ori mai mare. Ceva asemănător se petrece și cu lumina. Lucru firesc în felul său, căci orice lege fizică e justă numai în anumite limite. Chiar și legea gravitației, denumită odinioară „universală”, s-a dovedit a fi inexactă la proporțiile macrocosmosului. Michelsohn, Miller, Piccard, Illingworth, Tomasek — toți aceștia au făcut experiențe cu surse de lumină de o forță relativ redusă. În aceste condiții viteza luminii nu trecea, într-adevăr, de trei sute de mii de kilometri pe secundă. Dar în timpul catastrofelor astrale — cînd se aprindeau pe neașteptate stele nove și supranove — lumina se propaga un timp cu o viteză „de explozie”. Așa reieșea, în orice caz, din calcule. Emițătorul ce se înălța în mijlocul poligonului trebuia să dovedească pe cale experimentală că impulsurile explozive de o energie foarte mare pot depăși viteza luminii.

…Ocolind mașinal băltoacele, omul pășea pe pista de beton, mărginită de tufe joase, veșnic verzi. Se uita la pavilionul principal al Centrului energetic și se gîndea că acolo, pe tablourile aparatelor de control, indicatoarele se apropie de linia care marchează sfîrșitul unei așteptări îndelungate. În spatele Centrului energetic erau păstrate, în subsoluri adînci, cufundate în heliu lichid, bateriile de descărcare. Erau încărcate aproape pînă la limită cu energie. Nicicînd încă nu s-a concentrat atît de multă energie. Vreme de șaptesprezece ani, zi și noapte, s-a scurs aici pe cablurile subterane energia acumulată pe toate continentele Pămîntului.

— Patru ani, spuse omul, oprindu-se în dreptul unei bănci.

Vîntul legăna alene felinarul agățat între doi stîlpi. Umbra dănțuia pe șipcile băncii. Omului i se păru că umbra stă pe loc, în vreme ce banca, aidoma unei ființe vii, aci se afundă în beznă, aci se trage îndărăt la lumină. Omul o dojeni, amenințînd-o cu degetul:

— Nu-u! Douăzeci de luni…

Nu observă că radiofonul portativ emitea de mult semnale. Semnalele acestea, care semănau cu țipătul unei păsări speriate, păreau că vin de undeva de departe și că nu-l privesc cîtuși de puțin. Pasărea începu să țipe tot mai tare și mai stăruitor, împiedicîndu-l să se concentreze. În cele din urmă o auzi. Scoase din buzunar radiofonul și răsuci butonul de acord. Pe micul ecran, de dimensiunile unei cutii de chibrituri, apăru fața tulburată a inginerului de serviciu.

— Ei, întrebă omul. Nu putea suferi să fie întrerupt din gîndurile sale.

— Iertați-mă că vă deranjez…

— Ei, repetă nerăbdător omul. Cuvintele de prisos îl iritau.

Inginerul își scoase cu o mișcare bruscă ochelarii de pe nas, dar se stăpîni și spuse aproape calm:

— Vă caută secretarul consiliului științific al Academiei.

— Bine. Spune-i… te rog să-i spui că mă aflu pe Aleea sudică.

Omul puse la loc radiofonul, se așeză pe marginea băncii și se frecă obosit la ochi. Deîndată ce înceta să se mai gîndească, se simțea obosit. Se uită la Emițător (de-aici se vedea numai conul) și rîse înfundat. În noaptea asta rezolvase o problemă care l-a frămîntat vreme de cîteva luni. Da, va fi nevoie să se aducă unele modificări sistemului de protecție magnetică. În schimb, cei patru ani se vor reduce la douăzeci de luni. Ceea ce e puțin de tot — de zece ori mai puțin decît a trecut pînă acum.

— Douăzeci de luni, spuse el, încercînd să deslușească vîrful conului. Las' că mai găsesc eu ceva. Şi-apoi o să se furnizeze și mai multă energie. Asta înseamnă nu douăzeci de luni, ci numai nouă… sau șapte…

Deodată simți bătăile puternice ale inimii. Se emoționa întotdeauna cînd se gîndea la clipa în care totul va fi gata. Azi însă inima îi bătea mult prea tare. Atît de tare, încît tresări auzindu-i aievea bătăile.

Era zgomotul unor pași pe alee. Se întoarse, văzu silueta unei femei și se ridică.

Femeia era foarte tînără, mult mai tînără decît omul care o aștepta pe bancă. Era îmbrăcată în niște haine care semănau cu un costum de schi. Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei negru, strîns într-o coafură înaltă. Fața femeii avea o expresie blîndă și de aceea cutele adînci de la colțurile ochilor păreau că nu-i aparțin.

Se întîlniră la mijlocul aleii, sub felinar. Stăteau la trei pași unul de altul. Pe pămînt, umbrele lor se agitau.

Femeia spuse încet: