Ghenrih Altov: Legendele Capitanilor Stelari

Bătrînul se gîndea. Rezolva problema ca un jucător de șah, cu multe mutări înainte. Din fiecare concluzie pe care o trăgea decurgeau alte și alte consecințe, construcțiile logice se complicau. Apoi totul se simplifică brusc. Bătrînul dibui calea cea dreaptă și gîndurile i se precipitară înainte.

— Au să vină la noi! exclamă, sărind în sus și împingînd în lături fotoliul. Cred că au și pornit!

Tînărul se uita buimac la bătrîn. Ştia că paleontologii pot reconstitui după un singur os găsit înfățișarea unui animal demult dispărut, dar nu și-ar fi putut închipui că după un singur fapt s-ar putea ajunge cu atîta certitudine la concluzii atît de îndepărtate și surprinzătoare.

— O lupă! porunci bătrînul, apropiindu-se de robot.

Tînărul zăbovi și bătrînul repetă nemulțumit:

— Am cerut o lupă! Hai odată!

Găsiră o lupă într-unui din sertarele dulapului din perete. Bătrînul cercetă cu atenție suprafața șlefuită a robotului.

— Perfect lucrat! șopti el pe un ton aprobativ. Metalul nu și-a pierdut aproape nimic din calitățile sale.

Apoi aruncă lupa în fotoliu și făcu cîțiva pași repezi de la un capăt al încăperii la altul. Mersul bătrînului — ușor, elastic, viguros — stîrni uimirea tînărului.

— Deschide robotul, ordonă bătrînul, întorcîndu-se la fotoliu.

Se juca cu lupa, în vreme ce pe fața lui se întipărise un zîmbet. Tînărul se moșmondi mult cu capacul robotului. În cele din urmă se auzi un țăcănit și capacul se săltă în sus.

— Vezi dacă au fost scoase sigiliile dinăuntru, spuse bătrînul.

— Nu e nici un sigiliu!

— Aha! făcu bătrînul, dînd din cap cu un aer satisfăcut. Va să zică au demontat robotul complet. Mestecă din buze și urmă: Nu se vede nici o urmă de foc?

— Foc? întrebă mirat tînărul. Firește că nu. Dar de ce?!

— Pentru că, spuse bătrînul, silabisind rar, acest robot a fost într-o lume alcătuită din antisub-stanță. Da, da, nu mă întrerupe! Steaua Van Maanen, singura ei planetă și ființele care populează această planetă — toate sînt alcătuite din antisubstanță. Aceiași atomi, aceleași molecule, dar în loc de electroni — pozitroni, în loc de protoni, neutroni și mezoni — antiprotoni, antineutroni și antimezoni.

— Robotul ar fi făcut explozie dacă ar fi dat de antisubstanță, obiectă tînărul. Substanța și antisubstanța se anihilează reciproc, transformîndu-se în energie.

Bătrînul rîse.

— Cunoști bine noțiunile elementare ale fizicii, spuse el ironic, dar ai uitat axiomele filozofiei. Evoluția nu se oprește niciodată. Ființele care trăiesc pe această planetă au străbătut un drum mai lung decît noi. Ele au învățat — ce e drept, foarte recent — să prevină exploziile atunci cînd vin în contact corpurile alcătuite din substanța și din antisubstanță.

— Recent? întreba tînărul.

— Da, recent, repetă cu tărie în glas bătrînul. Tocmai de-aceea n-au putut să vină pe Pămînt mai devreme.

Tînărul fu cuprins de un tremur nervos. Se uita plin de emoție la bătrîn, care i se înfățișa ca un vizionar.

— Conectează aparatajul de imprimare sonoră, spuse bătrînul.

Tînărul apăsă pe un buton. Numaidecît se auzi un sfîrîit slab. O voce distinctă, dar absolut inexpresivă rosti: „Au fost conectate aparatele. Racheta auxiliară s-a desprins de iononavă și se îndreaptă spre atmosfera planetei. La exterior se observă o concentrare ridicată de pozitroni…”

Vocea amuți. Banda magnetofonului fîșîia abia auzit. Apoi aceeași voce lipsită de orice expre-sie urmă: „Altitudinea față de suprafața planetei este de șase mii de kilometri. Concentrația de pozitroni crește repede. Învelișul robotului se încălzește… Altitudinea patru mii de kilometri. Atmosfera planetei e compusă din antisubstanță. Revenirea e imposibila — cîrmele rachetei nu mai funcționează… Trei mii de kilometri. Metalul din părțile proeminente ale robotului se topește. Aparatele funcționează normal. Peste treizeci de secunde se va produce explozia…”

Cu mîinile înfipte în rezemătoarele fotoliului, bătrînul se aplecă înainte. Tînărul încremeni lîngă robot. Vocea impasibilă a aparatajului cibernetic, care vestea distrugerea inevitabilă a robotului, făcea o impresie lugubră.

„Două mii șapte sute de kilometri, vorbi din nou robotul. Racheta e înconjurată de o perdea magnetică densă. Temperatura nu mai crește. Coborîrea continuă… O mie cinci sute de kilometri. Tensiunea perdelei magnetice crește. Temperatura a scăzut pînă la valoarea normală. Aparatele funcționează bine. E imposibil de filmat și de fotografiat — în cîmpul magnetic s-au defectat obturatoarele obiectivelor… Cinci sute de kilometri. O forță… o forță necunoscută abate racheta spre pol…”

Surveni o pauză lungă. Tînărul se aplecă deasupra robotului. Banda magnetofonului se derula încet. Apoi se auzi un sunet prelung și înalt, ca o lovitură de gong. Cînd sunetul încetă se făcu din nou auzită vocea robotului. Era aceeași voce „de mașină”, fără nici o expresie, care pronunța exagerat de distinct fiecare sunet. Dar pauzele dintre cuvinte și fraze deveniseră mai lungi. Frazele înseși erau acum construite parcă altfel — erau chinuite și nu întotdeauna corecte. Se simțea în ele ceva străin.

„Oameni de pe planeta Pămînt, vorbi rar vocea metalică. Voi sînteți tineri și cutezători. Voi v-ați trimis automatul pornind de la premisa că planeta pe care va coborî el va fi în linii generale asemănătoare cu planeta voastră. V-ați echipat automatul cu un utilaj primitiv și ați instalat un sistem inutil de intercepție prin radio a comenzii. Un astfel de automat poate fi folositor numai în cazul, puțin probabil, cînd planeta explorată e populată cu ființe care au același nivel de dezvoltare ca și voi. Dar, potrivit principiilor probabilității, despre care aveți și voi unele noțiuni elementare, jumătate din planetele locuite trebuie să vă fi depășit în nivelul de dezvoltare. În aceste cazuri automatul se va dovedi a fi prea puțin util, ceea ce s-a și întîmplat. Dar mai e un lucru de care voi n-ați ținut seama. Lumea voastră e alcătuită, în raport cu lumea noastră, din antisubstanță. Automatul trebuia să se distrugă. Noi însă am învățat în ultimul timp să conservăm antisubstanța.

Aici vă vom da lămuririle necesare. Cunoștințele noastre ne-au permis să stabilim că toate stelele și sistemele de planete apropiate de noi, printre care și sistemul vostru, sînt alcătuite, în raport cu noi, din antisubstanță. Navele noastre cosmice au întreprins încă de demult călătorii prin Univers, dar n-au putut să coboare pe nici o planetă. Cît despre sistemele de planete alcătuite nu din antisubstanță, în raport cu noi, ele nu pot fi încă atinse de navele de care dispunem.

Planeta noastră a fost deseori supusă acțiunilor distructive ale meteoriților compuși din antisub-stanță. Noi am învățat să izolăm meteoriții cu un cîmp magnetic și să-i coborîm pe planetă. Așa a fost coborît și automatul vostru, pe care la început l-am luat drept un meteorit.

Înaltele cunoștiințe pe care le posedă ființele de pe planeta noastră ne-au îngăduit să demontăm automatul și să înțelegem construcția lui. A fost o problemă grea, deoarece cunoștințele noastre sînt mai avansate cu mii de perioade de timp numite ani. Automatul vostru era mult prea simplu pentru ca să-l putem înțelege cu ușurință. S-a creat o situație pentru care n-am găsit cuvîntul potrivit în vocabularul automatului.”

— Cuvîntul acesta e „umor”, spuse bătrînul. Robotul nu-l cunoaște.