Ghenrih Altov: Legendele Capitanilor Stelari

Urcară pe scărița îngustă de metal în sala de montaj, o clădire scundă, lipită de o ieșitură de stîncă. Sala era pustie. Pe lîngă pereți stăteau cîteva fotolii (bătrînul observă că erau noi, altele decît cele de pe vremuri). În centrul sălii se înălța un stand, pe care nu era nimic. Becurile fluorescente răspîndeau o lumină rece. Bătrînul îi arătă tînărului butonul de conectare a instalației de încălzire.

Fără a-și scoate haina, se trase într-un ungher și se așeză. Abia acum tînărul văzu cît de bătrîn era omul acesta. Deodată înțelese, simți că bătrînețea aceasta au pricinuit-o nu anii (bătrînul se ținea bine), ci altceva. Tînărului îi era teamă de cuvintele pompoase, de-aceea nu cuteză să înlocuiască cuvîntul „bătrînețe” cu un altul — „înțelepciune”.

— Fac o cafea, spuse el.

— Da, te rog, răspunse indiferent bătrînul.

În sală se auzea susurul domol al lămpilor. Bătrînul se gîndea la seara aceea. Atunci pe stand stătea robotul, iar ei, șase oameni, ședeau aici, în jilțuri. Era un vechi obicei să stai puțin jos înainte de despărțire. Cu toate că ei rămîneau și pleca numai robotul, cei șase oameni au stat o vreme tăcuți în sala aceasta. Cei care au stat atunci alături de el nu mai sînt. Erau oameni cutezători și inteligenți, buni prieteni. Acum numele lor erau purtate de cîteva piscuri de pe Mercur — șase munți situați unul lîngă altul, așa cum au stat și ei cîndva alături.

Bătrînul nu se simțea mîhnit. Muzica îi risipise tristețea. Acum își depăna pur și simplu amintirile, calm, de parcă ar fi frunzărit o carte despre viața altcuiva, o viață străină, dar interesantă. Își dădea seama că nu se va mai întoarce niciodată aici. Peste cîteva zile urma să plece, la bordul unei noi nave, într-o cursă îndepărtată, spre steaua de unde s-a întors racheta de recunoaștere. Ghicea ce anume a adus racheta. Aceasta putea să nu se mai întoarcă, ci să transmită informațiile prin radio. Dar bătrînul voise să mai respire o dată aerul tinereții sale și nu-i părea rău că a procedat așa. În sufletul lui a răsunat toată seara „Simfonia titanilor” și el știa că sunetele acestea puternice și luminoase îl vor însoți de-acum înainte întotdeauna.

Numai un om foarte puternic poate da ochi cu tinerețea, la o vîrstă foarte înaintată, fără să se înfioreze. Întîlnirile de felul acesta îi distrug pe lași, dar dau forță oamenilor curajoși. Bătrînul era înzestrat cu o minte limpede și avea o voință de neclintit.

Tînărul veni cu cafeaua. Bătrînul își scoase haina și sorbi în tăcere băutura fierbinte, cu miresme sudice. Bîndu-și cafeaua, se uita gînditor la ceșcuță: lichidul negru îl făcu să-și aducă aminte de lac — rampa de lansare a iononavelor. Se întoarse cu gîndul la rachetă, își zise că de data aceasta informațiile obținute de robot s-ar putea să fie interesante.

— Steaua Van Maanen, bombăni bătrînul. Ei bine, dacă presupunerile mele se adeveresc…

— Ați spus ceva? se grăbi să întrebe tînărul.

Bătrînul se uită la el. În ochi i se ivi o sclipire șireată:

— Îți plac surprizele?

— Da! răspunse tînărul, cu o notă de provocare în glas.

„Bravo! își zise bătrînul. Bun băiat! Seamănă puțin cu…” Şi bătrînul își aduse aminte de unul din prietenii săi de altădată.

— Azi o să avem surprize, spuse.

— Dacă dumneavoastră știți…

— Ştiu, îl întrerupse bătrînul, dar n-aș putea spune ce surprize anume.

Vru să mai spună ceva, dar nu mai apucă: se auzi un duduit și pe ușa întredeschisă se strecură, întorcîndu-se pe-o parte, emisfera de oțel, robotul. Bătrînul îi întinse tînărului ceșcuța goală. Duduind de zor, robotul alunecă spre stand și se lăsă exact în mijlocul lui. Duduitul încetă.

Cei doi oameni se uitau în tăcere la mașina ce coborîse pe o altă planetă. Pe corpul șlefuit al robotului sclipea stema cu inscripția „U.R.S.S.”, însoțită de data lansării.

— Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, citi tînărul.

— Da, făcu bătrînul. Pe-atunci încă socialiste. Şase ani mai tîrziu, cuvîntul acesta a fost înlocuit cu un altul — „comuniste”.

— Asta s-a întîmplat cu doisprezece ani înainte de a mă naște eu, spuse tulburat tînărul.

Zicînd asta, se apropie de carapacea de metal și atinse cu băgare de seamă proeminența stemei. Apoi dădu ocol robotului.

— Ce-i asta? exclamă tînărul. Nu mai înțeleg nimic! Priviți! Aici e o inscripție…

Bătrînul se ridică și aprinse lumina din tavan. Pe coasta netedă a robotului era săpat: „Oameni de pe Pămînt, noi…” Tînărul se uita întrebător cînd la bătrîn, cînd la inscripție. În cele din urmă nu se mai putu stăpîni.

— Asta au făcut-o acolo, spuse el cu o voce tremurată. Pe planetă erau ființe înzestrate cu rațiune…

— Înzestrate cu rațiune? spuse gînditor bătrînul. Nu, nu numai atît. Ele sînt cu mult mai inteligente decît noi. Şi tocmai aici e enigma.

— Ce enigmă? întrebă nehotărît tînărul.

— N-au apucat să termine inscripția, spuse bătrînul, gîndindu-se la ale sale. Da, iată o adîncitură — începutul cuvîntului următor.

— Dar de ce sînt mai inteligente decît noi? Despre ce enigmă vorbești? stărui cu întrebările tînărul.

Îl mira calmul bătrînului și-l irita încetineala cu care examina robotul. Bătrînul se întoarse la fotoliu.

— Racheta a ajuns la steaua Van Maanen, spuse el încet, de parcă și-ar fi dat glas gîndurilor. Steaua aceasta, după cum știm, are o singură planetă. Racheta a devenit pentru o vreme satelitul acestei planete. La început, observațiile s-au efectuat cu ajutorul aparatelor de bord, apoi o rachetă auxiliară a coborît robotul pe planetă. Potrivit unui program dinainte întocmit, robotul trebuia să rămînă pe planetă cincizeci de ore. Dacă nu s-ar fi întors după cincizeci de ore, racheta ar fi pornit înapoi spre Pămînt. Pricepi acum? În cincizeci de ore, ființele acestea au izbutit să înțeleagă construcția robotului și, după aparatajul lui, i-au înțeles și limba.

— Imposibil! exclamă tînărul.

Bătrînul ridică din umeri:

— Mai uită-te o dată la inscripție. Vezi că deși fraza n-a fost terminată, ea a fost totuși alcătuită din litere săpate cu foarte multă migală. N-au fost uitate nici chiar detaliile cele mai mărunte, în genere inutile. Aceste ființe nu știau că literele pot fi simplificate. Ele le-au copiat întocmai după aparatul de imprimare grafică al robotului.

— Dar robotul are și un sistem de imprimare sonoră, spuse tînărul. De ce atunci… Aha, înțeleg! Așadar o să le auzim vocile?

— Nu. Bătrînul zîmbi. O să auzim vocea robotului. Sistemul de imprimare sonoră nu era destinat pentru imprimarea sunetelor dinafară. El deflecta numai ceea ce înregistra creierul electronic al robotului. Iată de ce vocea trebuie să fie a robotului, dar cuvintele pot fi sugerate de… ele.

— Vorbeați de o enigmă.

— Da. Ființele acestea sînt mai inteligente decît noi. Au o cultură mai veche. Poate ne-au luat-o înainte cu mii, cu milioane de ani. De ce, atunci, ne-am dus noi la ele și n-au venit ele la noi? Asta e enigma.

Bătrînul ședea ghemuit în ungherul lui. Tînărul își schimba nerăbdător greutatea de pe un picior pe altul. El ar fi vrut să deschidă mai repede robotul, dar bătrînul tăcea cufundat în gîndurile sale și tînărul nu cuteza să-l tulbure. Nu-l înțelegea pe bătrîn. De ce era nevoie să cugete atîta, cînd putea să deschidă robotul și să afle totul? În locul bătrînului, el așa ar fi făcut. „De ce-o mai fi zăbovind? se întrebă. Dacă va ghici adevărul, asta n-are nici o importanță, fiindcă și așa o să spună robotul totul. Şi dacă greșește… o să-i fie rușine. Nu, eu n-aș mai sta pe gînduri!”