Ghenrih Altov: Legendele Capitanilor Stelari

„Ne-a fost greu, urmă impasibila voce metalică, să demontăm automatul făcut din antisubstanță și să-i înțelegem construcția în așa măsură, încît să vă comunicăm lucrul acesta. Timpul de care dispuneam era limitat. Aici trebuie spus că noi considerăm nerezonabil sistemul vostru de divizare a timpului. Noi știm că un an este perioada de revoluție a planetei Pămînt în jurul stelei numită Soare. Dar de ce să se împartă perioada de rotație a Pămîntului în douăzeci și patru de părți, iar fiecare din aceste părți în șaizeci de diviziuni? E nerezonabil, deoarece în alte cazuri voi folosiți sistemul zecimal. Ne-am dat însă seama că automatul trebuie să se întoarcă la racheta cosmică cu care a venit aici după cincizeci de unități de timp numite ore. Acest răstimp ne-a fost suficient ca să ne facem o imagine clară asupra nivelului de dezvoltare a vieții de pe planeta Pămînt. Am obținut informații vaste despre cunoștințele voastre. Am ajuns la convingerea că nivelul vostru de dezvoltare e suficient de ridicat pentru ca să putem trimite la voi nave fără a le expune primejdiei, ceea ce vom și face cît de curînd. Prevăzute cu un sistem de protecție magnetică, navele noastre vor sta în siguranță în antilume. În afară de asta…”

Vocea amuți. Apoi se auzi din nou. Pauzele dintre cuvinte erau acum mai scurte.

„Oameni de pe planeta Pămînt, peste cîteva șaizecimi de oră automatul trebuie să pornească înapoi. S-au luat măsuri pentru ca el să revină cu bine la navă. Noi…”

Magnetofonul derula banda cu fîșîit. Vocea se frînse.

— Gata, spuse încet bătrînul, lăsîndu-se pe speteaza fotoliului. Poți să-l deconectezi.

Se făcu liniște. Bătrînul căzu pe gînduri, cu ochii închiși. Tînărul umbla încoace și încolo, mușcîndu-și nerăbdător buzele. Era foarte tulburat. Nu avusese încă niciodată prilejul să afle el cel dintîi un lucru atît de nou în știință. Deși racheta fusese lansată de alții, deși ființele acelea străine vorbiseră cu vocea robotului, tînărul era atît de emoționat, de parcă el ar fi făcut toate aceste descoperiri. În capul lui se învîrtejeau gînduri peste gînduri: unde să comunice, ce să comunice… Bătrînul însă tăcea și tînărul se sili să aștepte pînă va vorbi. Simțea o emoție neobișnuită cînd se afla în fața lui. Şi dacă bătrînul ar fi început să vorbească acum în limba locuitorilor acelei planete înde-părtate, tînărul nu s-ar fi mirat cîtuși de puțin.

Bătrînul deschise ochii și se ridică.

— Mîine dimineață trimiți jos toate aparatele, spuse el cu a voce vibrantă. Toate aparatele robotului și ale rachetei. Eu am să fac chiar azi o comunicare preliminară.

— Prin radio? întrebă tînărul.

Bătrînul se uită la el și clătină din cap:

— Nu. Plec cu ornitopterul.

— În toiul nopții? Tînărul era uluit. Peste munți, pe o vreme ca asta? Am să chem un rachetoplan…

— Nu-i nevoie, spuse zîmbind bătrînul. Crede-mă că n-are să se întîmple nimic.

Omul acesta degaja o forță atît de mare, încît tînărul se liniști numaidecît. Acum știa — și o știa bine — că n-are să se întîmple nimic. Nu putea pune la îndoială cele spuse de bătrîn.

Coborîră pe scărița îngustă, care se legăna la fiecare pas, și ieșiră pe aleea luminată de becuri fluorescente. Bătrînul își ridică gulerul hainei, aruncă o privire în jur și aspiră cu nesaț aerul rece.

— Dumneata du-te, îi spuse tînărului, întinzîndu-i mîna. Du-te.

Tînărul ar fi vrut să-l conducă, dar nu cuteză să nu-i dea ascultare. De obicei foarte vorbăreț, în seara aceasta și-a însușit, fără să observe el însuși, felul de a fi al bătrînului, care obișnuia să vorbească puțin, precis și bine gîndit.

— Am înțeles! răspunse scurt tînărul.

Bătrînul mergea pe aleea mărginită de tufe joase. Se uita înainte și zîmbea distrat propriilor sale aduceri aminte. În ochii minții răsăreau chipurile acelora care au lansat împreună cu el de-aici, acum patruzeci de ani, racheta. În numele acestor oameni a întîmpinat el azi nava reîntoarsă. Acum putea să le spună: „Prieteni, munca noastră n-a fost zadarnică…”

În fața lacului bătrînul se opri. Vîntul mîna pe întinsul apei valuri întunecate, legănînd iononava, care semăna cu o balenă. Bătrînul îi dădu binețe, ca unui prieten drag. „Stupidă construcție… își zise el cu duioșie. Ce greu ți-o fi fost acolo, în Cosmos!…” Apoi ridică mîna, luîndu-și rămas bun de la rachetă, se întoarse brusc și porni înspre locul unde stătuse cîndva banca.

„Da, aici a fost, își zise. Acum îmi amintesc precis. Iar cuvintele?… Ei da, sigur… N-a răspuns nimic. N-a scos o vorbă, căci altfel aș fi ținut minte. Şi-a pus mîna pe pieptul meu își n-a spus nimic. Cred c-a împiedicat-o muzica. Oare asta să fi fost?…”

Bătrînul rîse.

„Acum am să modific ruta expediției, își zise. Nu mai are nici un rost să zbor spre steaua Van Maanen. Am să plec într-o cursă scurtă, ca să mă reîntorc pe Pămînt. Trebuie să-i văd… Da, sînt inteligenți… inteligenți… Am să mă reîntorc pe Pămînt. Şi am să revin și aici… Oricine pleacă în Cosmos ia cu el o părticică de Pămînt. Da, firește, am să iau de-aici.”

Se lăsă în genunchi, își scoase batista și puse cu grijă în ea cîțiva bulgări de pămînt și un mănunchi de fire de iarbă, aspre și galbene. Apoi se ridică și porni cu pași repezi, fără a întoarce capul, spre pista de decolare unde stătea ornitopterul lui.

Tînărul vedea totul de la una din ferestrele clădirii centrale a rachetodromului. Stătea în camera cufundată în întuneric, în fața ferestrei largi, și se uita în jos. Deodată simți un nod în gît.

Bătrînul se făcu nevăzut după un cot al aleii. Tînărul își lipi fruntea de geam și privea lacul. De-aici, iononava părea mică de tot. „Ca armurile de pe vremuri, își zise. S-au învechit demult, s-au îndoit, au ruginit, dar… le-au purtat niște titani!” Cuvîntul acesta îl făcu să-și aducă aminte de simfonia lui Borodin. Puse repede magnetofonul, fără a aprinde lumina, și se întoarse la geam.

Deasupra rachetodromului, acoperind șuierul trist al vîntului, se revărsau acordurile puternice ale muzicii. În bătaia reflectoarelor sclipiră, parcă săltate de muzică, aripile subțiri ale ornitopterului.

Tînărul rămase cu ochii la cer.

Timp de patru zile, deasupra poligonului „Rîul înstelat” au atîrnat nori cenușii, zdrențuiți. Vîntul mîna pe pistele de beton șuvoaie tulburi de apă. Pe neașteptate, dinspre Platoul Taberei veni o boare rece, iar la miezul nopții începu să fulguiască. Zăpada se topea deîndată ce se așternea pe pămîntul jilav. Fulgii se mențineau numai pe grinzile metalice ale Emițătorului. Zăpada le acoperise cu o broderie fină și construcția înaltă de două sute de metri se profila pe cerul negru ca un desen de proporții uriașe.

Omul mergea ocolind mașinal băltoacele. Nu se uita pe unde calcă pentru că în răstimpul celor șaptesprezece ani învățase drumul acesta pînă în cele mai mici amănunte. L-a străbătut timp de șaptesprezece ani, la aceeași oră, pe orice vreme. Demult se dezobișnuise să mai ia în seamă cele din jurul lui. Observa numai lucrurile legate de gîndurile care-l frămîntau: o parte sau alta a Emițătorului, uneori cîte ceva din complexul de construcții al Centrului energetic. Dar în noaptea asta simțea vag o schimbare care-l împiedica să gîndească.

Se opri și se uită atent în jur. Nici nu observă zăpada; era ceva ce nu-l interesa. La Emițător nu se produsese în răstimpul ultimei săptămîni nici o schimbare. Geamurile pavilionului principal al Centrului energetic erau, ca de obicei, luminate. Acolo se făcea de gardă zi și noapte. Colinele care încercuiau din toate părțile poligonul nu se vedeau, din pricina întunericului.