Ghenrih Altov: Legendele Capitanilor Stelari

— Bună seara.

Omul se trase brusc îndărăt, ascunzîndu-se în întuneric. Apoi întrebă:

— Așadar tu ești… secretarul consiliului?

— De trei luni, răspunse femeia. Nu știai?

Omul rămase tăcut.

— Nu ne-am văzut de mult, reluă ea vorba, după o clipă de șovăială.

— De nouăsprezece ani, preciză el. Da, aproape nouăsprezece ani. Ultima oară ne-am văzut aici. Ţi-aduci aminte?

Femeia dădu din cap:

— Da. Pe vremea aceea era un maidan. Căutam un nume… pentru poligon.

Femeia zîmbi, își duse distrată un deget la bărbie și omul tresări, recunoscînd zîmbetul și gestul.

— Undeva pe-aici era un rîu, urmă ea. Nu, nu era un rîu, un pîrîiaș. Dar în el se oglindeau stelele. Foarte multe stele.

— Da, multe, încuviință omul. Mai tîrziu nu putea nimeni să înțeleagă de unde s-a luat numele acesta… Rîul nu mai e. De mult.

Se așezară pe banca udă din pricina zăpezii care se topise și rămaseră multă vreme tăcuți. Femeia se uita cu coada ochiului la el, dar omul stătea la marginea băncii, în întuneric, și nu i se vedea fața.

— Am venit cu o treabă, spuse ea, nemaiputînd răbda tăcerea.

— Da, rosti el indiferent.

— S-a produs o catastrofă cu mașina din subterană. Cred că știi, nu?

— Nu.

— Nu știi?!

Omul ridică înciudat din umeri:

— Nu.

— Bine, urmă ea, după o pauză. Am să-ți explic. E o mașină subterană experimentală de o construcție cu totul nouă. Vechile mașini coborau pînă la o adîncime de trei-patru kilometri. Aceasta a pătruns pînă la treizeci și șase de kilometri. Era de presupus că va ajunge la patruzeci. Dar s-a produs un accident. În mașină sînt trei oameni… Mă auzi?

Femeia scrută întunericul, dar nu putu desluși fața omului.

— Da, răspunse el, te aud.

— Au oxigen puțin, urmă ea. O parte din baloane s-au distrus cînd s-a produs accidentul. Oamenii vor putea însă să reziste un timp. Legătura e defectuoasă. E greu de spus cît vor putea rezista. E prețioasă fiecare oră… Nu mai e timp să se facă un foraj. Dacă forăm, nu mai apucăm să ajungem la timp… Mai rămîne o singură modalitate — electroforajul.

— A, știu! Omul se învioră: Ştiu: o descărcare dirijată. Se formează o sondă cu pereții fuzionați. Cîte zile se menține o astfel de sondă?

— Depinde, răspunse femeia. Nouă ne sînt suficiente cîteva ore.

Omul izbucni în rîs:

— N-o să puteți face nimic! Pentru asta e nevoie de o cantitate colosală de energie. Să străbați scoarța Pămîntului… Acum îmi aduc aminte. S-au făcut experiențe pînă la adîncimi de douăzeci de kilometri. Da, da… Experiențele acestea au consumat o groază de energie. Am protestat atunci și experiențele au fost sistate. Energia i s-a dat lui, urmă omul, arătînd cu mîna în direcția Emițătorului. Dar cînd a fost asta?… Acum opt ani. Da, acum opt ani.

— Energie există, spuse femeia. Există în bateriile poligonului tău. Oare tu…

Tăcu, căci îi venea greu să vorbească.

Omul se ridică și făcu cîțiva pași. Apoi întrebă, fără a întoarce capul:

— Așa a ordonat consiliul științific?

Vocea lui trăda indiferență. Femeia se așteptase la orice, numai la asta nu.

— Nu, răspunse ea. Nu e un ordin. Mai bine zis nu e chiar un ordin. La ședința consiliului toți s-au pronunțat pentru folosirea energiei din bateriile tale, dar cu rezerva unanim acceptată ca ea să fie folosită numai dacă ești de acord și tu.

— Așadar hotărîrea depinde de mine?

— Da.

— Şi n-o să protesteze nimeni dacă…

— Nu.

Omul se întoarse la bancă și se așeză.

— Spune-le că nu sînt de acord.

Femeia tresări și se uită la el:

— Tu…

— Am zis — nu. Te rog să taci. Am să-ți explic totul.

Femeia încerca zadarnic să-i vadă fața. Vocea lui (așa i se părea ei) venea de undeva de departe.

— Să zicem că dau energia acumulată aici în răstimp de șaptesprezece ani. Aveți nevoie de toată energia, nu?

— Da, de toată, întări femeia. Bateriile tale conțin aproximativ nouăzeci la sută din energia de care avem nevoie. Sonda trebuie să aibă un diametru mare și…

— Bine, o întrerupse el. Bine. O să luați energia și cei trei oameni vor fi salvați. Așadar, vom pierde o energie acumulată în șaptesprezece ani, în schimb vom salva trei oameni… Te-am rugat să nu mă întrerupi! Ascultă-mă pînă la capăt. Tu știi că energia acumulată aici este necesară pentru o experiență hotărîtoare. Dacă ajungem să realizăm viteze mai mari decît viteza luminii, vom deschide omenirii drum spre cele mai îndepărtate galaxii. Dar nu e vorba numai de asta. Navele cosmice se distrug adesea din cauză că motoarele lor nu sînt suficient de puternice. Cunoști statistica, sper. Dacă vom echipa navele cu noi motoare — și acesta este țelul final al muncii mele — vom salva viețile multor astronauți. După cum vezi, e un calcul rigid. Eu nu mă călăuzesc după considerente de ordin personal. Mă gîndesc la oameni. Într-un caz vor muri trei oameni, dar știința va face un salt înainte, va da tehnicii mijloace care vor preveni în viitor moartea a sute și poate a mii de oameni. În celălalt caz vom izbuti să salvăm trei oameni, dar vom pierde șaptesprezece ani și aceasta va duce inevitabil — direct sau indirect — la alte victime omenești. Ai înțeles tot?

— Da, răspunse încet femeia. Mă îngrozesc la gîndul că ești așa.

Omul zîmbi ironic și-i aruncă o privire scurtă.

— Ai ceva de obiectat? Argumente rezonabile? Sînt gata să te ascult.

Femeii îi era frig. Uitase de caloriferul electric din costum. Zăpada cădea pe umerii ei și nu se topea.

— Da, spuse ea după o tăcere îndelungată. Am argumente. Tu ai dreptate. Navele cosmice au nevoie de motoare puternice. Aceasta va deschide drumul spre galaxii și va împuțina catastrofele. Dar toate acestea sînt o chestiune de viitor. Deci e timp destul pentru ele. Tu nu ești singurul care te gîndești la motoarele de acest fel. Da, îmi dau bine seama că descoperirea ta e ceva cu totul excepțional. Dar și alte tipuri de motoare ne vor ajuta, în anii apropiați, să evităm catastrofele datorate forței insuficiente a motoarelor. Nu, nu, nu se poate să-ți argumentezi în felul acesta refuzul.

Omul zîmbi cu indulgență.

— Zîmbești, spuse femeia cu mîhnire în glas. Nu văd, dar știu că zîmbești… Te-am văzut de-atîtea ori așa! Simt că nu ai dreptate și nu pot s-o dovedesc… E greu de discutat cu tine. Dar e oare drept ca din această cauză cei trei…

— Nu e drept, răspunse el sec. Bine, să zicem că acum e mai important să salvăm trei oameni decît să mizăm pe rezultatele îndepărtate ale experienței mele. Dar ce poate să contrabalanseze importanța ei științifică? Nimic!

— Nimic, repetă femeia. Şi totuși viața unui om prețuiește mai mult. Ştiința e făcută pentru oameni.

— Acesta-i adevărul adevărat! Eu îmi fac experiența nu ca să mă amuz. Pentru oameni o fac. Asta îi va face mai puternici, mai fericiți…

— Nu, nu! Mi-e greu să discut cu tine. Dar eu… eu încep să cred că acum experiența ta nu va face decît să frîneze dezvoltarea științei.

Omul se uită la ea. Avea impresia că discuția era încheiată. Acum îl interesa doar logica raționamentelor ei. O întrebă curios:

— De ce?

Femeia nu-i răspunse imediat. Şedea nemișcată și fulgii de zăpadă i se aninau de gene. „Are ochii negri, negri de tot, își zise omul. Negri și nu albaștri deschiși…” Se sili să-și întoarcă privirea spre Emițător. Mult mai greu îi era însă să-și schimbe firul gîndurilor. Era pentru întîia oară după un lung răstimp cînd gîndurile nu mai voiau să i se supună. „Ciudat, își zise, vor trece patruzeci sau cincizeci de ani și acest puternic Emițător li se va părea oamenilor greoi și caraghios, pe cîtă vreme frumosul, frumosul pe care-l întruchipează ea, va stîrni admirația și după mii de ani… Şi dacă ar fi ea acolo, sub pămînt?…” Pentru o clipă avu impresia că la capătul luminat al băncii nu se află nimeni.