Ghenrih Altov - Legendele Capitanilor Stelari

— Am să-ți explic, spuse femeia. își dădea silința să vorbească liniștită, cîntărind fiecare cuvînt. Am să-ți explic în limbajul argumentelor logice, pe înțelesul tău. Cei care dezvoltă știința sînt oamenii. Acum ei înfruntă riscurile și săvîrșesc fapte de eroism, știind că la nevoie se va face totul pentru a li se da o mînă de ajutor. Vorbesc nu numai despre cei care se află acum acolo, în cabina mașinii subterane. Vorbesc despre echipajele navelor cosmice, despre expedițiile pe alte planete, despre constructorii orașelor submarine… Ei știu bine că, în caz de nevoie, îi vor sprijini toți. Asta le sporește puterile, asta… Iartă-mă, m-am abătut de la limbajul logic. Logică și numai logică! Dezvoltarea tehnicii depinde într-o anumită măsură de faptul că oamenii cred în sprijinul întregii omeniri. Dacă credința aceasta va fi o dată înșelată… înțelegi? Azi nu dăm energia bateriilor tale, mîine cineva va sta la îndoială dacă să înfrunte sau nu riscul, altcineva se va arăta mai puțin cutezător… Şi așa în toate domeniile științei, oriunde omul se încleștează în luptă cu natura. În ansamblu aceasta va avea un efect atît de negativ, încît experiența ta și alte zeci de experiențe de felul acesta…

Femeia continua să vorbească, dar el nu mai auzea nimic. Înțelesese dintr-un cuvînt ideea ei și acum vedea mult mai departe decît vedea ea însăși.

— Destul! spuse el cu un glas înfundat. Se poate să ai dreptate. Logica pare să nu fie de partea mea.

Femeia scruta întunericul. Lumina felinarului o izbea în ochi. Abia deslușea silueta pudrată cu zăpadă a omului.

— Ești… de acord?

— Ascultă, întrebă el, uitîndu-se la conul Emițătorului, să zicem că dau energia. Să zicem. Dar nu există certitudinea că acest… electroforaj va reuși. N-a fost încercat încă niciodată la o asemenea adîncime. În cazul acesta energia se va irosi în zadar.

— Da, răspunse ea, nu există o certitudine absolută. Însă toate calculele… Un eșec este aproape de neconceput. Dar și experiența ta…

— Aș! o întrerupse el înciudat. Experiența mea va fi încununată de succes. Afară de asta, chiar și un rezultat negativ ar prezenta importanță pentru știință.

— Bine, nu zic ba. Dar… cum ai hotărît totuși?

— Cum am hotărît? întrebă el, la rîndul său. Va să zică hotărîrea depinde de mine…

Femeia îi răspunse încet de tot:

— Așa a decis consiliul.

— În cazul acesta eu sînt împotrivă. Nu dau bateriile.

— De ce? întreba ea liniștită și omul simți cît de greu îi venea ei să-și păstreze calmul.

— Liniștește-te, spuse el, cu o surprinzătoare duioșie în glas. Am să încerc să-ți explic. Ţi-aduci aminte cum eram eu acum douăzeci de ani? Acum însă… În definitiv, tu ești mai tînără decît mine numai cu doi ani. Eu însă sînt aproape un bătrîn. E bine că nu mă contrazici. Tu ai fost întotdeauna cinstită. Ei bine, acum eu sînt aproape un bătrîn, pe cînd tu tot tînără ai rămas. Ca atunci. Emițătorul acesta mi-a luat totul. Şi pe tine mi te-a luat, și toată viața mea.

— Nu, protestă femeia. Eu singură…

— Fie și așa, se învoi omul. Fie și așa. Nu e de vină Emițătorul că te-am pierdut. Dar de șapte-sprezece ani eu stau aici, la poligon. De șaptesprezece ani. Taci? Ei bine. Ești tot atît de inteligentă cum te știu. Îți dai seama că dacă aș fi muncit numai cît doi sau cît trei, Emițătorul ar fi fost gata peste șaizeci de ani. Desigur, am fost ajutat. Mi s-a dat mult mai mult ajutor decît am cerut. Dar nici o mie de muzicanți dintre cei mai buni nu pot să cînte ca un singur muzicant de geniu. Ştii că nu mă supraestimez.

— Ştiu, spuse ea cu o sforțare.

În primii ani, urmă omul, mi-a fost greu aici. Dar îmi dădeam seama că sînt răspunzător față de oameni pentru creierul meu. Trebuia să-l folosesc cu un randament maxim. Am lucrat cîte optsprezece ore pe zi. Şi în fiecare secundă din aceste optsprezece ore îmi sileam creierul să lucreze cu maximum de intensitate. Am făcut în așa fel, încît medicii să nu se poată atinge de mine. Lucram la uzură…

Omul tăcu, apoi deodată izbucni în rîs:

— Îmi venea să trec munții și să mă duc la oameni… Mă trăgea într-acolo. Îmi aduceam aminte de locul nostru de pe malul înalt al Volgăi… Dar nu-i vorba de asta. Nu puteam să plec. Ştiam că nu am dreptul să condamn mașina asta la inactivitate. Aici se lovi cu degetul peste frunte. Uneori îmi zic că am avut pur și simplu ghinion. În medicină, în biologie, în chimie, în oricare alt domeniu al tehnicii aș fi lucrat laolaltă cu oamenii. N-aș fi fost atît de singur. Munca mea însă mă țintuia la masa de scris și cerea singurătate. Ceea ce făceam eu se afla undeva la hotarul dintre fizica teoretică și filozofie. Căutam să pătrund ideile generale, să caut principiile comune… Așa sau aproape așa a lu-crat cîndva Einstein. N-aveam nevoie de laboratoare, nu trebuia să plec în expediții. Mi se puneau la dispoziție informații selecționate. Undeva se făceau calculele de care aveam nevoie… La început am avut prieteni, colaboratori. Dar cu fiecare an sarcina mea se îngusta tot mai mult. Energie, energie, energie! În lupta pe care o duceam pentru energie nu-mi puteam îngădui zece minute pentru o convorbire intimă. Așa se face că am rămas fără prieteni. Cît despre colaboratori… Nu-i văd aproape de loc. Vorbim de la distanță. Cineva construiește piesele Emițătorului; dar am eu oare posibilitatea să fac o vizită la uzină? Cineva lucrează la mașinile de calcul; am eu oare timp să stau de vorbă cu oamenii aceștia?… Şaptesprezece ani! Cred că drumul acesta s-ar fi putut străbate fără atîta încordare în vreo treizeci de ani. Eu l-am străbătut în șaptesprezece și am plătit scump pentru asta.

— Dacă ai fi lucrat împreună cu oamenii, replică femeia, l-ai fi putut străbate în doisprezece ani. Sau în zece. Te-ai gîndit la asta?

— Nu, răspunse omul. Nici acum nu mă gîndesc. Crede-mă: nu mă plîng și nu regret nimic. E o mare fericire să trăiești mereu în vîrtejul ideilor, să răzbați cu puterea minții pe un tărîm necunoscut încă omului. Nu regret nimic. Asta e viața mea. Da. Dar uite că vii tu și-mi ceri să șterg eu însumi cu buretele toate astea, îmi spui că sînt pe moarte trei oameni care și-au închinat viața rezolvării unei probleme științifice. Dar și eu mi-am consacrat viața rezolvării unei probleme științifice. Tu vrei să-i salvezi. E nobil din partea ta. Foarte nobil. Dar îți dai tu oare seama că atunci am să mor eu? Eu nu pot să mai aștept șaptesprezece ani, iar fără asta viața mea… Ei bine, spune-mi: e drept oare ca oamenii aceștia să fie salvați cu prețul vieții mele? Îmi închipui că munca mea prezintă și ea importanță. Cred că cei șaptesprezece ani ai mei valorează tot atît cît coborîrea lor la o adîncime de treizeci și șase de kilometri. Atunci de ce ei da și eu nu? De ce? Logica e totuși de partea mea. Logica și echitatea.

Femeia nu-i răspunse. Privea zăpada și se gîndea că acolo, sub pămînt, trei oameni se sufocă de dogoare. Instalația refrigerentă probabil nu funcționează și șuvoaiele invizibile de căldură răzbat prin învelișul izolator în interiorul mașinii…

Pămîntul începu să se lumineze încetul cu încetul. Mai întîi se iviră niște fîșii albe pe marginile aleii, apoi un păienjeniș alb se întinse peste dalele de beton ale aleii, cuprinzînd și partea neocupată a băncii. Frunzele late ale arbuștilor se plecau sub povara zăpezii. Conul Emițătorului se făcuse cu desăvîrșire alb. Zăpada se strîngea în cutele hainei bărbatului și acoperise cu un strat uniform puloverul femeii.