Ghenrih Altov - Legendele Capitanilor Stelari

— Spune-mi, întrebă prudent pilotul, proiectantul principal… n-a zburat niciodată?

Medicul ridică din umeri.

— Ce înseamnă a zbura?

Pilotul se uită din nou la dînsul. Pe fața medicului, foarte slabă, de o paloare bolnăvicioasă, nu se clintea nici un mușchi.

— A zbura înseamnă a te ridica deasupra pămîntului cu o mașină, îl lămuri politicos pilotul.

— În cazul acesta proiectantul principal a zburat, spuse medicul. A zburat în ziua în care ai fost dumneata întîmpinat după primul raid pe Mercur. Proiectantul principal era pe-atunci… un copil. Voia să-ți semene. Voia să zboare. În ziua aceea a încercat să decoleze cu prima sa mașină. O făcuse din bucăți de placaj și duraluminiu. O jucărie. Dar această… mașină a decolat. S-a ridicat la cincisprezece metri. Apoi s-a prăbușit. Cam asta-i tot. A început să umble după trei ani. Mai întîi în cîrje. Nu i s-a permis să zboare. Nici măcar cu elicopterele care fac curse în suburbii.

Uraganul se potolea încetul cu încetul. Afară, vîntul vuia uniform.

— Da, spuse pilotul. Cred că aveți piloți de încercare buni. Unui proiectant îi vine greu dacă n-a zburat niciodată cu mașini adevărate.

— Noi nu avem piloți de încercare. Proiectantul principal și-a încercat întotdeauna singur mașinile. Toate probele cu „Pasărea albastră” el le-a făcut. Şi azi a zburat…

— Proiectantul principal a murit acum opt zile, vorbi rar pilotul. A murit și morții nu zboară.

Medicul clătină din cap. Erau multe de spus și asta îl deprima. Luă caleidoscopul de pe filele cărții și împinse cartea înspre pilot:

— Poftim, privește aici. Vulturul zbura spre Soare și a murit. A murit în zbor… și nu s-a prăbușit, ci și-a continuat zborul.

Cartea era deschisă la o filă cu alte versuri, dar pilotul îl recunoscu pe autor și își aminti aceste rînduri:

Spuse cu blîndețe în glas:

— Asta-i poezie.

— Da. Asta e poezie, repetă mașinal medicul.

Mîinile îi tremurau, făcînd să sune cu un clinchet trist cioburile din caleidoscop.

— Da-a, spuse pilotul după un răstimp. Dar dumneata însuți ai spus că proiectantul principal n-a decolat niciodată la bordul unor mașini adevărate. S-au folosit piloți automați? Nu! Pentru încercarea noilor mașini, pentru zborul prin uragan e nevoie de un om. Aici se cere inteligență, îndrăzneală, voință, inventivitate.

— Da, replică medicul. Mașinile pot să facă ceea ce pot. Omul știe să facă și imposibilul.

— Așadar piloții automați se exclud. Proiectantul principal dirija nava de pe sol. Numai așa. Dar dacă e vorba de obișnuita dirijare prin radio, se cere o foarte precisă coordonare a mișcărilor. Trebuie să știi să muți fulgerător mîna de la o manetă la alta, trebuie… să fii aproape tot atît de sănătos ca și pentru un zbor. Nu, e exclus și asta. Mai rămîne o singură posibilitate — dirijarea bioelectronică de la distanță. Este?

— Da, răspunse scurt medicul.

Bine, urmă pilotul. Acum vorbea cu mai multă siguranță în glas, mai rigid. Așadar bioelectronica. Omul stă pe Pămînt, în fața tabloului de comandă, urmărește după aparate zborul ma-șinii și manevrează în gînd comenzile. Aparatajul intensifică biocurenții care apar în creier și în mușchi, iar stația de radio transmite semnalele mașinii. Am urmărit și eu un astfel de zbor. Pe o vreme bună și fără vînt, mașina s-a ridicat la vreo sută de metri și a descris încet un cerc pe deasupra terenului de zbor. Apoi a aterizat. Un divan zburător…

Medicul îl întrerupse nerăbdător:

— „Pasărea albastră” e cea de-a patra mașină creată de el. Pe toate le-a încercat singur. E cu totul altceva. Şedea pe scaun. N-avea nici tablou de comandă, nici aparate. Înțelegi dumneata — nimic! Şedea cu ochii închiși și vedea în gînd tot zborul, de la decolare pînă la aterizare. Își imagina în toate amănuntele fiecare mișcare a pilotului. Biocurenții erau înregistrați. Pe bandă apăreau două serii de oscilații: una reprezentînd condițiile imaginare ale zborului, cealaltă — acțiunile imaginare ale omului. Apoi banda aceasta servea ca program pentru automatele electronice de la bordul rachetoplanului. Mașina efectua zborul conceput în gînd de om. Aparatele înregistrau comportarea navei. Construcției i se aduceau cuvenitele modificări. Apoi urmau alte încercări, în condiții tot mai complexe. Omul își imagina aceste condiții, trăia în gînd zborul și înregistrarea biocurenților se adăuga la memoria electronică a automatelor de comandă… Ştiu ce vrei să spui. Ştiu! Da, se pot ivi lucruri neprevăzute. Dar mașina are și ea diferite înregistrări. Omul trăiește zborurile în cele mai felurite condiții. Prevede tot ce poate fi întîmpinat într-un zbor real.

— Nu se poate prevedea totul, obiectă pilotul. Își dădea silința să vorbească calm. E ceva ca într-un caleidoscop. Poți dumneata să prevezi infinitele combinații ale cioburilor?

— Eu nu pot, răspunse ferm medicul, uitîndu-se la caleidoscop. Proiectantul principal… putea. Își cunoștea mașinile. Începea cu zboruri simple și trecea treptat la zboruri mai complicate. După fiecare zbor imaginar se efectuau zboruri reale de verificare. N-am avut nici un accident. Încercările cu „Pasărea albastră” se fac deja de o jumătate de an. Proiectantul principal a efectuat treizeci și șase de zboruri pe Iupiter. Pe un scaun obișnuit, într-o cameră ca toate camerele. Zboruri imaginare, de fiecare dată tot mai adînc și mai adînc în atmosfera lui Iupiter. Dumneata… dumneata, de fapt, abia ai să vii în atingere cu atmosfera lui Iupiter. Suprasarcina e de vină. Atîta vreme cît se va afla un om la bordul rachetoplanului, nu se va putea realiza mai mult. Nava va rezista, omul nu. Proiectantul principal putea pătrunde foarte adînc în atmosfera lui Iupiter. Acesta este avantajul metodei sale. Şi mai e un avantaj: electrogramele zborurilor imaginare și reale efectuate de cei mai buni piloți pot fi strînse la un loc și atunci automatele vor dispune de experiența sintetizată a omului. Şi nu numai de experiență, ci și de cutezanța și abnegația lui. Vor dispune de stilul uman, care le lipsește mașinilor electronice obișnuite. Se poate imprima o colecție de electrograme de o sută, de o mie de ori. Pentru multe nave. Pentru multe mașini, aici, pe Pămînt. Dar n-am apucat s-o facem…

— Da, spuse pilotul. Zboruri imaginare spre un Iupiter imaginar. Putem să ne imaginăm cel mai teribil uragan, dar va fi el oare așa ca unul real?

— Va fi! strigă cu o surprinzătoare ciudă în glas medicul. Nu există uragane pe care omul să nu și le poată închipui. Gîndirea omului e… e… Trebuie să înțelegi un lucru simplu. Posibilitățile fizice ale omului sînt limitate. Natura a stabilit cu zgîrcenie anumite limite. Da, da, firește, ele pot fi depășite. Se pot crea oameni înalți de trei metri, puternici și rezistenți. Dar aceasta nu va schimba în esență nimic. Există anumite limite și ele pot fi doar deplasate puțin. O singură însușire a omului nu are nici o limită — însușirea lui de a gîndi. Înțelegi dumneata?

Pilotul dădu din cap:

— Înțeleg. Înțeleg totul, afară de un singur lucru. Eu am fost invitat de proiectantul principal; dar văd că sînt privit aici ca un dușman. De ce?

Medicul puse caleidoscopul pe birou și se frecă obosit la ochi.

— De ce? repetă pilotul întrebarea.