Ghenrih Altov - Legendele Capitanilor Stelari

— E greu de explicat, replică medicul. Înțelege, cîndva ne-am îndoit cu toții că proiectantul principal… va putea… Apoi am crezut și de-atunci am trăit aici cu toții în numele aceluiași scop. Am înțeles ce înseamnă gîndirea omului. Nu, altceva voiam să spun. Închipuie-ți că oamenii lucrează cu vreun reactor din cele mai puternice sau cu o instalație electronică. Acestea sînt niște mașini. Ele pot fi admirate și atît. Noi am făcut însă experiențe cu gîndirea omului și i-am văzut forța nemărginită. Nu, nu e vorba numai de forță. Noi am simțit vraja gîndirii omului, marea ei frumusețe. Da. Ştiam că mașinile noastre zboară mai bine decît toți piloții, afară de dumneata. De numele dumitale era legată aici ultima limită, care trebuia depășită.

— Şi… ați depășit-o? întrebă pilotul.

Medicul îl privi în ochi și răspunse ferm:

— Da, desigur. Dar proiectantul principal… nu mai e. Acum ai venit dumneata.

Ploaia zgîria stăruitor geamul.

Pilotul examina procesele verbale ale probelor cu „Pasărea albastră”. Erau multe. Mașina fusese încercată din greu, în cele mai diferite condiții. Laolaltă cu procesele verbale în mapă se mai aflau și trei file scrise de mînă, ceva ca o ciornă a unui raport. Proiectantul principal n-a mai apucat să termine raportul. Ultima frază rămăsese la jumătate: „Consider că în zborul spre Iupiter nava trebuie…”

Pilotul se ridică și deschise geamul. „Plouă, își zise. Iar plouă. Pe Pămînt plouă mereu.” Rîse. Pe Pămînt nu ploua mereu. Dar acolo unde erau încercate mașinile noi, era de obicei o vreme mizerabilă.

Ploaia făcea să foșnească frunzele copacilor.

Așa era și acum trei ani. Acum trei ani, pilotul s-a gîndit pentru întîia oară că va rămîne pe Pămînt. Ce idee caraghioasă! Elicopterul care trebuia să-l aducă la rachetodrom a întîrziat cu șapte minute. Numai atît.

Pilotul se gîndea adesea la Pămînt. Cîndva, înălțîndu-se în Cosmos, a văzut pentru prima oară Pămîntul de-acolo. Putea privi ore în șir globul albastru, învăluit într-o pîclă multicoloră. Admira frumusețea Pămîntului și totodată era bucuros că s-a putut ridica deasupra lui.

Cu trecerea anilor a început să vadă Pămîntul într-alt chip, pentru că de Pămînt erau legate o mulțime de primejdii. Trebuia să învingă forța gravitației terestre, să străpungă centura de radiații, să evite meteoriții atrași de Pămînt.

Pilotul iubea Pămîntul. O dată însă s-a surprins gîndindu-se la el cu o nostalgie pe care n-o putea el însuși înțelege. Nu era nostalgia Pămîntului. Acum trei ani, cînd stătea în așteptarea elicopterului, și-a dat brusc seama ce fel de nostalgie era aceea. Elicopterul a întîrziat cu șapte minute și în aceste șapte minute, stînd sub un arțar udat de ploaie, el și-a dat seama că mai devreme sau mai tîrziu va trebui să se întoarcă pe Pămînt pentru totdeauna.

De-atunci evita în fel și chip vizitele pe Pămînt. Se sili să nu se gîndească la ceea ce trebuie să se întîmple în mod inevitabil…

Pilotul asculta cu atenție zgomotele ploii. Firele de apă, invizibile în întuneric, izbeau ritmic asfaltul. Burlanul bombănea și fornăia într-una. Căzînd pe pervazul din material plastic, picăturile ploii scoteau niște sunete prelungi. Ploaia avea o mulțime de glasuri și asta i se părea pilotului ciudat de surprinzător.

„M-am dezobișnuit, își zise. Dar am să mă întorc pe Pămînt. Am să mă întorc pentru totdeauna. Atunci n-au să-mi mai rămînă decît zborurile imaginare pe niște rute imaginare. Păcat… Pilotul rîse. Doctorul are dreptate: gîndirea e mai puternică decît orice. E mai puternică și mai rapidă. Dar ea nu poate da ceea ce îi dă omului acțiunea.”

Pilotul reveni la birou și căută o fotografie prinsă cu un ac de unul din procesele verbale. Era o copie mărita dintr-un fragment de electrogramă. Fotografia era străbătută în lung de două șiruri de oscilații complicate, separate între ele de o scală de durată; fiecare șir reprezenta o stratificare de biocurenți. Pilotul examină îndelung fotografia. Privea împletitura de linii frînte și încerca să-și închipuie la ce se gîndea proiectantul principal în acea zecime de secundă cînd aparatele au înregistrat aceste oscilații.

Supunîndu-se unor legi proprii, gîndurile pilotului reveniră la Pămînt. Trase cu urechea la zgomotul ploii și se gîndi că în general el nu prea cunoaște bine Pămîntul. Pe marginea biroului mai stătea cartea deschisă. Pilotul căută poeziile despre care-i vorbise medicul. Se apucă să le citească și se opri la aceste versuri:

Puse cartea la loc și dînd la o parte procesele verbale ale zborurilor de încercare, luă ultima filă a raportului. Abia acum înțelese pilotul cum trebuia să se sfîrșească ultima frază: „Consider că în zborul spre Iupiter nava trebuie să plece fără om”.

Pilotul începu să recitească procesele verbale.

Ploaia făcea să foșnească frunzele copacilor.

După o oră se întoarse medicul și-l pofti pe pilot la adjunctul proiectantului principal. Punînd în mapă procesele-verbale, pilotul spuse:

— Mîine meteorologii trebuie să facă tot ce le stă în puteri. Am nevoie de un uragan adevărat.

— Da, spuse scurt medicul.

— Aș vrea să-i văd pe meteorologi, urmă pilotul. Uraganul trebuie să fie… ca pe Iupiter.

— Azi trebuie să te odihnești, replică medicul.

— Am nevoie de un uragan adevărat, stărui pilotul. Nu poți zbura spre Iupiter dacă n-ai încre-dere în mașină.

— Un uragan adevărat? întrebă medicul. Ascultă… Proiectantul principal a murit în timp ce era pe Iupiter. Era al treizeci și șaptelea zbor. Un zbor imaginar pe un Iupiter imaginar. O cameră obișnuită și un scaun ca toate scaunele. Dar inima n-a rezistat.

Postul de observație se afla la mare adîncime sub pămînt. Dar vuietul uraganului răzbea și aici.

În camera strîmtă și scundă stăteau în fața teleecranului doi oameni — inginerul și medicul.

Pe ecran se vedeau următoarele:

„Pasărea albastră” se apropia de rachetodrom. Pe rampa de lansare s-au aprins reflectoarele puternice și s-au stins numaidecît. Razele lor nu puteau străpunge negreala uraganului. Reflexele purpurii ale fulgerelor abia se strecurau prin vîrtejurile de nori.

În răstimpuri reflexele acestea atingeau „Pasărea albastră” și atunci pe zidul compact dindărătul navei apărea o gigantică umbră neagră. Fulgerele se stingeau, lăsînd goluri opalescente prin care răzbea nava, singura particulă de materie înzestrată cu rațiune în haosul de vînt, apă și foc.

Mașina nu era de dimensiuni prea mari. Era una din acele mașini care efectuează zboruri cosmice la bordul unor nave de cursă încăpătoare și apoi coboară pentru a face recunoașteri pe planetele neexplorate. „Pasărea albastră” era destinată să lupte cu ceea ce putea s-o pîndească în atmosfera altei planete. Totul la această navă — corpul alungit, fără nici o protuberanță, aripile scurte, date îndărăt, emițătoarele de radiații infraroșii, ascunse pînă la momentul oportun — era destinat acestei bătălii. Aceluiași scop îi slujea și forța colosală a motoarelor ionice, cu totul neproporțională cu dimensiunile reduse ale navei.

„Pasărea albastră” cobora, înfruntînd asaltul uraganului. Cea mai mare primejdie o prezentau perioadele de bruscă acalmie. Uraganul se trăgea îndărăt și nava se prăbușea în gol, în neant. În aceste momente din duzele de frînare țîșneau limbi ascuțite de flăcări albe.