Ghenrih Altov - Legendele Capitanilor Stelari

Deasupra ecranului clipi un beculeț galben. În difuzor se auzi vocea pilotului:

— Aici „Pasărea albastră”. Chem meteorologul.

O altă voce, vibrînd din pricina emoției abia stăpînite, răspunse:

— Meteorologul la recepție! „Pasărea albastră”, meteorologul șef e pe recepție…

— Aici „Pasărea albastră”, repetă pilotul. Rog să modificați programul probelor. Puteți să faceți ceva neașteptat?

— Programul probelor nu poate fi modificat. E… periculos.

— Am întrebat: puteți face ceva neașteptat?

După cîteva clipe de gîndire, meteorologul răspunse:

— Da. Dacă ordonă constructorul principal adjunct.

Inginerul, un om în vîrstă, foarte calm, trase microfonul spre el și spuse:

— Se permite.

— Da, se auzi din nou în difuzor vocea meteorologului. Am înțeles. Am să…

— Nu, nu, îl întrerupse pilotul. Auziți? Eu nu trebuie să știu ce anume o să faceți. Încercarea trebuie să fie neașteptată.

Inginerul îndepărtă microfonul.

— Ştiam că o să se întîmple așa, îi spuse medicului.

Mîinile inginerului alergau pe claviatura pupitrului de comandă. Imaginea de pe ecran se risipi și dispăru, apoi apăru din nou. Acum se vedea o altă parte a rachetodromului. De-aici înainta spre navă un nor care semăna cu o stîncă colțoasă de granit. Norul se tîra încet, strivind alți nori care-i ieșeau în cale. Mișcarea aceasta tăcută era mai amenințătoare decît toată furia uraganului.

Inginerul întoarse butonul de acord. Proporțiile imaginei de pe ecran se micșorară și acum se vedea întreg rachetodromul.

Norul se apropia, acoperind treptat tot cerul. Pe rampa de lansare se aprinseră din nou reflectoarele.

— Privește! spuse cu un glas înfundat medicul.

Suprafața inferioară a norului, pînă atunci aproape netedă, începu să se alungească, luînd forma unui con albicios. Vîrful conului se apropia cu repeziciune de Pămînt. Părea că norul a întins un tentacul uriaș. De jos se întindea un alt tentacul, tot atît de colosal.

Deasupra ecranului clipi alarmat semnalul roșu. Inginerul deschise difuzorul. O voce tînără spuse, voit tărăgănat:

— Serviciul de securitate a zborurilor. O trombă de la sud-est. Rachetele de combatere a furtunii sînt gata de lansare. Aștept dispoziții.

— Viteza… Ce viteză are? întrebă inginerul.

Din difuzor răspunse vocea meteorologului șef:

— Şaptesprezece metri pe secundă.

Inginerul zîmbi:

— În sfîrșit meteorologul nostru și-a făcut cheful!…

Medicul ridică din umeri.

Pe ecran se vedeau următoarele:

Tromba se apropia de navă. Se apropia învăluită într-un nor de aburi. Semăna cu un șarpe uriaș.

Reflectoarele își repeziră razele în cerul negru și apoi le înfipseră în tromba care se zvîrcolea.

Meteorologul raportă calm:

— Douăzeci și șase de metri pe secundă… Douăzeci și nouă…

În bătaia razelor puternice ale reflectoarelor, tromba părea semitransparentă. De-a lungul ei se prăvăleau vijelios zdrențe de nori. Partea de jos a trombei se zvîrcolea, dibuind un punct de sprijin ca să facă un salt.

Inginerul ceru să se stingă lumina. Reflectoarele se stinseră. Numai o rază mai zăbovi o vreme pe trunchiul cenușiu al trombei, încercînd parcă s-o stăvilească.

Tromba înainta spre „Pasărea albastră”.

Mașina făcu o manevră de întoarcere. Tromba (acum era neagră-vînătă) se precipită numaidecît în calea ei. Difuzorul hîrîi:

— A fost smuls acoperișul hangarului! Complet…

Vocea aceea tînără spuse din nou, voit tărăgănat:

— Serviciul de securitate a zborurilor. Rachetele de combatere a furtunii sînt gata…

Inginerul închise difuzorul.

— S-a zis cu el, spuse în șoaptă medicul. Acum s-a zis cu el. În situația asta putea să se descurce numai proiectantul principal.

Se întoarse spre inginer:

— Ordonă-i… să transmită comanda bioautomatului! Auzi? Spune-i pilotului să transmită comanda…

Inginerul nu-i răspunse.

Tromba se apropia de „Pasărea albastră”. Se îndoise ca o fiară gata să se arunce asupra prăzii și în partea ei de mijloc apăru un semicerc negru.

Medicul se repezi la ușă. Fără a-și lua ochii de la ecran, inginerul îl preveni:

— Fii atent. Afară bîntuie uraganul.

Pilotul și medicul ședeau sub aripa „Păsării albastre”. Şedeau pe pămîntul scormonit de uragan, jilav încă, mirosind a umezeală. De pe marginea din față a aripii cădeau alene picături de apă.

Pilotul se uita la cer. Din pricina soarelui puternic al amiezii cerul părea incolor. Numai la orizont se vedea o geană albăstrie, ce se contopea cu fîșia întunecată a pădurii din zare.

— Loxici [3] * Păsări (lat. loxia curvirostra) răspîndite pe aproape întreg teritoriul U.R.S.S. Trăiesc în special în pădurile de conifere (n. red. rom.) *, spuse pilotul. Uite, zboară loxicile! Nu le-a luat furtuna…

— S-au obișnuit, răspunse medicul. S-au obișnuit. Spune-mi… ai trecut chiar de la început la comanda bioelectronică?

— Da, răspunse pilotul, urmărind atent păsările. Nici n-am pus mîna pe manșă. Mă gîndeam că la nevoie voi putea… mă rog, cred că înțelegi… Apoi am văzut că el (așa spuse pilotul — „el”) ia hotărîri mai repede decît mine. Cu o secundă, cu o jumătate de secundă, cu o clipită, dar mai repede. Şi… cum să-ți spun… cu mai multă siguranță. Parcă ar mai fi trecut nu o dată prin asta și știe totul.

— Ştie, spuse medicul, ridicîndu-și gulerul de la trenci. Încheie-te la haină… După un uragan atmosfera nu se calmează imediat. Da… „Pasărea albastră” are o părticică de suflet omenesc. O părticică dintr-un mare suflet omenesc. Marx spunea despre mașini că sînt forța materializată a cunoașterii. Treizeci și șapte de zboruri pe Iupiter…

— Treizeci și șapte, repetă pilotul. Acum o să plece în cel de-al treizeci și optulea zbor. Fără mine. Cînd se apropia tromba de mașină, m-am gîndit că electrogramele pot fi comprimate. Ca la filmări. Înregistrarea se poate face cu încetinitorul, iar proiectarea cu viteza obișnuită. Gîndurile sînt mai repezi decît mișcările mîinii. Noi însă putem crea ceva și mai rapid decît gîndirea.

— Pentru asta te-a și invitat proiectantul principal, spuse medicul. Ştia că va fi așa. În curînd se va termina asamblarea unei noi mașini. Va fi… pentru dumneata.

Pilotul se uită la „Pasărea albastră”:

— Oare nu se poate realiza o mașină care să nu solicite din partea pilotului o încordare atît de mare?

— Nu, răspunse medicul. Nu se poate. Să luăm, de pildă, „Pasărea albastră”. Acum aceasta e o mașină de recorduri. Zborul cu ea este imposibil fără o încordare maximă a forțelor fizice și spirituale. Dar vor trece vreo zece ani, mașina va fi perfecționată și oricine va putea zbura cu ea. Dar atunci ea nu va mai fi o mașină de recorduri. Vor apare alte mașini, care vor solicita și mai mult pe pilot. Proiectantul principal știa că el nu va zbura niciodată cu mașini adevărate. „Pasărea albastră” nu poate fi stăpînită. Numai gîndirea omului o poate face să asculte.

Rămaseră multă vreme tăcuți. Apoi pilotul, cu ochii tot la „Pasărea albastră”, spuse:

— Forța materializată a cunoașterii… Da, așa e. Bine zis!

Medicul zîmbi:

— Asta e poezie.

— Da, asta e poezie, se învoi pilotul