Ghenrih Altov - Legendele Capitanilor Stelari

— Zăpadă! spuse mirat omul, uitîndu-se la urmele acestea.

Abia acum observase că ninge.

Încercă să-și imagineze străzile cufundate în întuneric ale orașelor, secțiile uzinelor automate cu mașinile oprite, siluetele negre ale navelor cosmice pe rampele de lansare pustii… Apoi încercă să-și închipuie cabina mașinii subterane și nu putu. Încetase de mult să se intereseze de tot ceea ce nu avea vreo legătură cu Emițătorul. Se gîndi că nici nu știe măcar cine sînt cei trei oameni. Nici prin cap nu i-a trecut să întrebe. Trei oameni… O cifră și atît. În clipa aceea îl străfulgeră un cu totul alt gînd: „Ea avea un băiat mare…”

Se ridică și se îndreptă spre rampa centrală. Fulgii de zăpadă îi cădeau pe față și se topeau. Asta îl împiedica să se gîndească. Își șterse înciudat fața cu palma. Rampa centrală era acoperită cu zăpadă. Razele reflectoarelor, ticsite de fulgii de zăpadă, păreau orbitor de albe. „Rău, foarte rău! își zise omul. N-am timp să mă gîndesc la toate astea.”

Scoase radiofonul și apăsă pe un buton. Fulgii cădeau pe ecran. Omul se aplecă pentru ca să-l poată vedea pe inginerul de serviciu.

— Ascultă-mă cu atenție, îi spuse el inginerului. Comunici consiliului științific că bateriile poligonului „Rîul înstelat” se pun la dispoziție pentru salvarea mașinii subterane. Apoi oprești recepția energiei. Stingi lumina pe teritoriul poligonului. Toată lumina, pînă la cel din urmă bec. Afară de linia de siguranță din pavilionul bateriilor. Ai înțeles?

— Da, răspunse scurt inginerul. Se așteptase, pare-se, să primească aceste dispoziții, așa încît nu-l mirară. Asta-i tot?

— Nu. Cîți oameni sînt la poligon?

— Doisprezece, răspunse inginerul și după o pauză adăugă: Cu dumneavoastră.

— Bine. Anunță-i pe toți că vom pregăti bateriile pentru transport. De altfel… La această opera-ție poate să ia parte numai cine dorește.

Inginerul schiță un zîmbet și răspunse:

— Se face.

— De ce zîmbești? întrebă omul. Cred că n-am spus nimic de rîs.

— Nu, nu, se grăbi să-l încredințeze inginerul. Atît că toți oamenii sînt deja aici. Vă așteptăm.

„Obraznicul!” își zise omul fără răutate și închise radiofonul.

Ninsoarea se întețea. Acum părea ca o ploaie torențială: fulgii alcătuiau șuvițe albe. Dar totul se petrecea într-o tăcere absolută și de-aceea era ca un cîntec solemn fără cuvinte. „E liniște. O liniște ciudată, își zise omul. Pentru întîia oară după mulți ani gîndurile i se succedau încet și în dezordine. Vocea ei nu s-a schimbat de loc. Miroase a ger. Oare să aibă miros zăpada?… Azi n-a trecut reaplanul de cursă, ceea ce înseamnă că și zborurile au fost oprite… Băiatul trebuie să-i fi semănat…”

Omul se opri și ducîndu-și palma streașină la ochi se uită lung la conul Emițătorului. Deodată își imagină absolut limpede ceea ce aștepta de atîta vreme. Din con țîșni o flacără puternică și o rază orbitoare, străfulgerînd norii, se precipită spre stele. „Zăpada, își zise omul. Reflexele zăpezii. Dar și ea greșește… Cum a spus? „Simt că nu ai dreptate și nu pot s-o dovedesc”. Acum nu pot să i-o dovedesc eu… Cine are totuși dreptate? Cine?… Energia aceasta aparține într-adevăr oamenilor. Eu nu sînt de acord s-o consum, dar părerea mea e doar o părere personală. Fie și așa. Dar viitorul? Da, da. Pe noi o să ne judece viitorul.”

Deodată se făcu întuneric. Omul închise ochii și porni cu pași siguri înainte. Cînd ochii i se obișnuiră cu întunericul, îi deschise iar și se uită la Emițător. Deslușea anevoie niște vagi pete albe. Emițătorul semăna în întuneric cu o stîncă uriașă troienită de zăpadă.

Omul scoase radiofonul și acordă ecranul.

— Da? întrebă inginerul de serviciu. De după lentilele groase ale ochelarilor privirea lui era blîndă, calmă, atentă.

— Intră în legătură cu secretarul consiliului, spuse omul. Mașina ei e undeva pe drum. Transmite-i în numele meu că pe Pămînt sînt opt miliarde de oameni, fără nici o scădere. Ai înțeles?

— Da, răspunse imperturbabil inginerul. Trebuie să-i transmit secretarului consiliului,că pe Pămînt sînt opt miliarde de oameni. Fără nici o scădere.

Uraganul era saturat de electricitate. Prin norii aproape lipiți de pămînt șerpuiau fire de foc pe care vîrtejurile le sfîșiau împrăștiindu-le pe bolta cerului. La zenit ardea o pată încinsă pînă la incandescență — „ochiul furtunii”. Din bezna care stăruia în jurul „ochiului furtunii” se înfigeau în pămînt, zorite nevoie mare, cuțitele late ale fulgerelor. Perdeaua deasă a ploii se aprindea în răstimpuri ca un val de metal topit. Vîntul biciuia, urlînd nerăbdător, șuvoaiele scînteietoare de apă, care se izbeau unele de altele, se împleteau și fierbeau răspîndind o spumă purpurie.

Pilotul rămase îndelung la geam, ascultînd urletul răgușit al furtunii.

— Ăsta-i un spectacol, spuse el în cele din urmă. Jocuri de artificii, nu uragan. Pentru „Pasărea albastră” e nevoie de încercări serioase. Ia spune, doctore, asta-i tot ce au putut să dea meteorologii voștri?

Medicul, care ședea pe o canapea într-un colț retras al camerei, se uită la pilot. „Ca o stîncă, își zise. E curios că nu s-a gîndit nimeni să-l fotografieze așa: silueta lui neagră și fulgerele.”

— Uraganul nu e chiar de lepădat, răspunse medicul. Gradul unsprezece. Centrul uraganului se află deasupra rampei de lansare. Căutăm să nu prea facem zgomot. La șaizeci de kilometri spre est începe zona unei întreprinderi forestiere.

— Gradul unsprezece? întrebă pilotul. Pe Jupiter, chiar și în straturile superioare ale atmosferei, „Pasărea albastră” va avea de înfruntat uragane de zece ori mai puternice. Am adus niște fotografii făcute de rachetele de recunoaștere. E rău dacă pentru meteorologii voștri gradul unspre-zece e o limită.

— Nu e o limită, replică medicul. Dumneata erai așteptat să vii mîine. Pentru azi meteorolo-gilor li s-a comandat un uragan obișnuit. Au executat comanda și atît. Dacă li se va comanda un uragan catastrofal, vor face unul catastrofal. Ba chiar și unul supercatastrofal.

Pilotul se retrase de la geam și se opri în mijlocul camerei. Cercetă atent, oarecum nedumerit, rafturile înalte cu cărți și biroul mare, pe care se odihneau, claie peste grămadă, alte volume. Medicul cunoștea privirea aceasta. Oamenii care poposesc rar pe Pămînt găsesc deplasat spațiul neeconomic al clădirilor terestre.

— O mașină trebuie încercată în cele mai grele condiții, repetă pilotul.

Medicul putea să mai amîne cu cîteva minute discuția asta inevitabilă și ar fi vrut tare mult s-o facă, totuși răspunse:

— „Pasărea albastră” poate să nu mai fie pusă la încercare. A trecut toate probele.

Pilotul se întoarse la geam și coborî storurile. Ţesătura metalică compactă alunecă în jos. Numaidecît se făcu mai multă liniște. Becurile ascunse după învelișul mat al plafonului de sticlă se aprinseră.

— Vrei să stăm de vorbă? întrebă pilotul.

Medicul îi arătă tăcut un fotoliu. Așezîndu-se, pilotul remarcă un tubuleț albastru din material plastic ce stătea pe birou între filele unei cărți deschise.

— E un caleidoscop? întrebă mirat. Ochii lui albaștri se întunecară și fața i se îmbună numaidecît. E… al dumitale?

— E al proiectantului principal, răspunse medicul.

Pilotul se uită la interlocutorul său. Era doar o privire fugară, dar însușirea proprie astronauților de a surprinde într-o clipă principalul îi îngădui pilotului să vadă în ochii medicului o stare de încor-dată așteptare.