Ghenrih Altov: Legendele Capitanilor Stelari

Editura Tineretului

În romînește de Igor Block

Coperta de Barbu Teodorescu

Deasupra lacului străluceau stelele. Bătrînul privi îndelung cerul, apoi spuse:

— Aici, în munți, stelele produc o impresie ciudată. Par ca niște becuri într-o sală pustie. Oamenii au plecat, însă ele continuă să lumineze… cu multă stăruință, dar fără nici un folos.

Interlocutorul său era mult prea tînăr ca să ghicească din aceste cuvinte; starea de spirit în care se afla bătrînul. Răspunse:

— Judecînd după stele, o să fie vreme bună, ceea ce înseamnă că o să vedem iononava. Apoi, aruncînd o privire îngrijorată spre cer, adăugă: Vremea se schimbă aici din oră-n oră.

Între cei doi se așternu tăcerea.

Bătrînul se gîndea că tot ceea ce a făurit omul poartă amprenta destinului său. Orașele, mașini-le, cărțile se nasc și îmbătrînesc, uneori mai repede, alteori mai încet, au parte de glorie, ca și de uitare. „Nu, nu îmbătrînește chiar totul, se contrazise în gînd. Ideile care-i călăuzesc pe oameni, arta… da, desigur, arta… muzica…” Supunîndu-se unor legi proprii ale lor, gîndurile lui se întoarseră la muzică. Își aduse aminte de „Simfonia titanilor” a lui Borodin, care și-a revărsat aici acordurile cu patruzeci de ani în urmă.

Era tînăr pe-atunci. Rachetodromul, acum dat aproape cu desăvîrșire uitării, era și el tînăr. În defileul Buzdag din munții Caucaz, oamenii au săpat în stîncă o cupă uriașă pe care au umplut-o cu apă și au construit clădiri ușoare pe versanții abrupți ai munților. De-aici porneau spre stele rachetele ionice dirijate automat. După mulți ani se întoarceau tot aici, pe rachetodromul Buzdag. De altminteri nu se întorceau chiar toate. Din șaptezeci și două de rachete s-au întors numai cincizeci și patru. Cea de-a cincizeci și cincea — care fusese lansată prima — trebuia să aterizeze pe rachetodrom în seara aceasta. Făcuse un raid lung pînă la steaua Van Maanen și, după patruzeci de ani, revenea pe Pămînt.

Tînărul, care mergea alături de bătrîn, cunoștea vremurile acelea dintr-un vechi jurnal cinematografic. Cînd s-a născut el, oamenii începuseră să uite de rachetodromul Buzdag. Rachetele cu motoare ionice s-au învechit repede și locul lor l-au luat navele termonucleare. Puternice, dispu-nînd de o energie colosală, ele învingeau cu ușurință rezistența atmosferei. Ele nu aveau nevoie de rachetodromuri situate la mare altitudine. Așa se face că rampa de lansare din Caucaz a rămas pustie. Numai din cînd în cînd mai veneau aici oamenii, ca să întîmpine rachetele ce se întorceau pe Pămînt. La început fiecare întoarcere era un eveniment. Apoi lucrul acesta a devenit ceva obișnuit și, după o vreme, a rămas doar o simplă consemnare în analele istoriei. Noile mijloace de explorare — rachetele termonucleare, telescoapele cu difracție, analizoarele gravitaționale — aduceau date mult mai importante despre Cosmos decît iononavele, teribil de învechite și greoaie în ochii oamenilor din secolul XXI.

Tînărul fusese trimis să întîmpine cea de-a cincizeci și cincea iononavă. Pe rachetodromul Buzdag nu mai poposiseră oameni de trei ani. Tînărul a pus la punct utilajele, a verificat aparatajul și apoi a așteptat o săptămînă încheiată, plictisindu-se. Ziua pleca în munți, seara citea cărți. Lectura îl mai distra. Era obișnuit cu microfilmele, așa că masivele cărți, cu scoarțele îngălbenite de vreme, i se păreau ceva cu totul învechit. Ele întruchipau secolul trecut, romanticul și eroicul secol XX, crud și înduioșător totodată. De-aceea, atunci cînd pe seară a aterizat bătrînul, venirea lui nu l-a mirat. Bătrînul era și el o părticică din secolul XX. El a fost acela care a construit primele iononave, el era creatorul analizei gravitaționale, numele lui îl purtau un ocean de pe Venus și un vîrf de munte de pe Mercur. Încă de pe băncile școlii, tînărul cunoștea viața bătrînului. În orice caz socotea că o cunoaște. Memoria lui tînără reținea bine datele și faptele învățate. Ţinea minte anul de naștere al bătrînului, putea să enumere zborurile și descoperirile lui, îi cunoștea toate lucrările, de la clasica „Teorie a gravitației” pînă la cele mai noi cercetări în domeniul dinamicii astrale. Tînărul îl văzuse pe bătrîn în sute de microfilme și omul acesta i se părea tot atît de calm și de ferm ca stîncile pe care a construit cîndva rachetodromul.

Dinspre munți bătea un vînt slab, dar foarte rece. Lacul scotea aburi. Apa lui era încălzită de un reactor nuclear pus în funcțiune cu patruzeci de ani în urmă și nu îngheța nici pe gerurile cele mai cumplite. Aburul se tîra șerpuind pe deasupra apei și se ridica încet, în silă parcă, alcătuind o pîclă străvezie, căreia lumina becurilor fluorescente îi dădea o nuanță liliachie. Undele întunecate se izbeau de parapetul de beton pe care mergeau cei doi oameni.

Bătrînul nu lua în seamă vîntul. Nici măcar nu-și ridică gulerul hainei îmblănite. Trăgea cu urechea la clipocitul apei și desprindea din el acorduri din „Simfonia titanilor”. Muzica stăruia în sufletul lui, dar avea impresia că o aude dinafară. Însoțitorul lui își vîrîse mîinile în buzunarele hainei și se tot uita îngrijorat la cer.

La un moment dat bătrînul se opri și își consultă ceasul. Tînărul înțelese în felul său gestul și se grăbi să spună:

— Da, mai sînt patruzeci de minute. Ar trebui să conectăm sistemul de control al aterizării prin radio.

Simțea un fel de sfiiciune în prezența bătrînului. Ar fi vrut să se întoarcă în clădirea călduroasă, puternic luminată, la tabloul de comandă.

Bătrînul îl privi atent și spuse:

Du-te. Eu rămîn aici. Dar… spune-mi… radiofoanele funcționează?

Tînărul zîmbi:

— Radiofoanele? Nu există. Aici nu e decît o veche rețea de difuzoare și mai sînt și astea… cum le zice?… aparatele de înregistrare magnetică.

Bătrînul dădu din cap:

— Chiar la ele mă gîndeam. Încearcă, poate găsești Simfonia a doua a lui Borodin. Aș vrea s-o ascult… Ei hai, du-te…

Bătrînul își urmă drumul în jurul lacului. Acum mergea încet de tot, oprindu-se deseori. Vedea încă bine, chiar și în semiobscuritate. Dincolo de brîul de felinare din jurul lacului stăruia întunericul, dar bătrînul ghicea acolo stîncile abrupte, bătute de vînturi, mîncate de soare și de apă. Vedea copacii desfrunziți, parapetul de beton ros de vreme, pistele de asfalt pline de crăpături… „Bătrînețe! își zise mîhnit. Aici toate-s bătrîne: munții, rachetodromul și eu însumi.” Se vedea așa cum era: un om înalt, slab, ușor adus din spate, cu părul lung, încărunțit. „Bătrînețe, repetă. Şaptezeci și doi de ani. Atunci aveam treizeci și doi… treizeci și doi.”

Se opri și rămase multă vreme cu ochii la apa lacului. Se uita la nourașii de aburi și nu se gîndea la nimic. Gîndurile i se prăvăliseră undeva în adîncuri, tulburi, vagi, abia ghicite, ca apa care aleargă pe fundul unui pîrîu încătușat de ger.

Bătrînul era liniștit. În general era un om foarte calm, care știa să se stăpînească. Încă de tînăr era socotit un om aspru și rece. Avea o minte lucidă, înclinată spre analiză. Pentru cei care-l cunoșteau puțin, aceasta precumpănea asupra celorlalte însușiri. Tot așa par negre și petele incandescente din Soare, în contrast cu suprafața lui încă și mai fierbinte.