Ghenrih Altov: Legendele Capitanilor Stelari

Privind pîcla ce tremura deasupra lacului, bătrînul se întoarse cu gîndul la ceea ce a fost aici cu patruzeci de ani în urmă. Încercă să-și imagineze totul într-o succesiune logică, dar nu izbuti: gîndurile se învălmășeau, memoria se îndîrjea să scoată la iveală niște lucruri cu totul neînsemnate. Revăzu — ciudat lucru! — clar, absolut clar, de parcă ar fi avut-o dinaintea ochilor eșarfa pe care-o purtase ea în seara aceea. Era o eșarfă pestriță — cu corăbioare roșii, faruri galbene și păsări albastre — transparentă, aeriană. „Nu, își zise, asta n-a fost aici. începusem să vorbesc, m-a întrerupt cineva… da, da, mecanicul șef… apoi ne-am retras amîndoi pe bancă…”

Bătrînul coborî de pe parapet și aruncă o privire în jurul său. Banca nu mai era la locul ei. Dar el știa că a fost aici. Se aplecă și văzu niște adîncituri în asfalt: erau urmele lăsate de picioarele băncii. Bătrînul zîmbi și pipăi apoi asfaltul. Printre crăpături răzbea iarba, acum galbenă, vestejită.

Vru să-și amintească cuvintele pe care le-a rostit în seara aceea, dar nu izbuti. Nu putea să-și aducă aminte nici măcar ce i-a răspuns ea atunci. Își amintea bine un singur lucru: deasupra rachetodromului se revărsau acordurile „Simfoniei titanilor”. Cuvintele — atît de importante și totodată fără nici un rost — nu le-a reținut. În memoria lui a rămas numai muzica. Apoi au ascultat în fiecare an, în ziua aceasta, „Simfonia titanilor”. În fiecare an, dacă el era pe Pămînt, ei întîmpinau ziua aceasta împreună. Așa s-au scurs treizeci și șase de ani. Ea a murit și el a rămas singur.

Bătrînul mîngîia iarba aspră, galbenă, ce străpunsese asfaltul.

Undeva, deasupra capului auzi un șuierat însoțit de un trosnet. Se ridică. Inima îi bătea cu putere în piept. Un difuzor vechi începu să prindă viață.

Freamătul vîntului, clipocitul apei, zgomotele îndepărtate și nedeslușite ale nopții — toate se contopiseră în sunetele muzicii. Bătrînul stătea nemișcat, cu ochii ațintiți în gol. Asculta marșul solemn. Supunîndu-se melodiei, în memoria lui răsăreau și dispăreau tablouri cînd largi și năvalnice, cînd triste și contemplative. Era o muzică domoală, străvezie, luminoasă, care ridicase între trecut și prezent o stavilă nevăzută, dar simțită. Amintirile se destrămară încetul cu încetul, învăluite în nuanțe calme.

Bătrînul închise ochii. Muzica venea în valuri zgomotoase, învălmășind în vîrtejul de sunete bucuria și tristețea, luminîndu-i sufletul. Bătrînul simți o atingere pe umăr, tresări și se întoarse. În fața lui stătea tînărul:

— Racheta.

Bătrînul nu răspunse. Tînărul repetă tare:

— Racheta.

Porniră spre lac. În aerul jilav și rece mai stăruiau încă acordurile harpei. Vîntul se întețise. Apa năvălea pe parapetul înclinat și se scurgea apoi cu zgomot în hăul negru al lacului.

Pe cer, deasupra defileului, se iviră două puncte galbene de lumină. Scînteierile lor făceau să se estompeze stelele din jur. Racheta cobora cu repeziciune. Motorul ionic lăsa o urmă abia vizibilă, o slabă sclipire albăstrie, care se stingea numaidecît. Reflectoarele de pe stînci se aprinseră, orbindu-i pentru o clipă pe cei doi oameni. Razele lor albăstrii luminară astronava. Din clipa aceea bătrînul nu mai ascultă muzica.

Văzuse racheta cu patruzeci de ani în urmă. De-atunci toate s-au schimbat, dar racheta a rămas așa cum era. Lumina galbenă a farurilor ei de bord se împletea cu razele albastre ale reflectoarelor, din care pricină corpul alungit și fără aripi al rachetei părea verde. Broderia antenelor sclipea în lumină. Se auzea distinct zgomotul motorului ionic.

Zgomotul acesta îl făcu pe tînăr să zîmbească. Văzuse de multe ori fotografiile rachetei, cunoștea construcția ei. Racheta nu era mare — lungă de șaizeci de metri, cu un diametru de trei metri — semănînd cu puternicele astronave nucleare tot atît cît seamănă o barcă cu un pachebot. Avea o formă aerodinamică? În asta el vedea doar o mărturie că racheta a străpuns cu greu atmosfera Pămîntului. Barele subțiri ale antenelor aminteau de începuturile radiolocației. Peste toate acestea mai venea și zgomotul motorului ionic, în locul vuietului uniform pe care-l făceau navele nucleare.

— Ce construcție stupidă! spuse el.

— Da, răspunse bătrînul, cu ochii la rachetă. A fost lansată demult. Dar rachetele acestea au un avantaj — ele au apucat să străbată un drum mare. Astronavele nucleare se află încă relativ aproape de Pămînt, pe cînd acestea… o, ele au văzut multe!

„Acesta-i avantajul bătrîneții, adăugă el în gînd. Să fi străbătut un drum lung, să fi văzut și să fi înțeles multe…”

Racheta rămase suspendată la vreo doi metri deasupra lacului. Sub duzele motorului apa clocotea. Apoi racheta se afundă vertical în apă, risipind cercuri de valuri pe întinsul lacului. Bătrînul și tînărul se îndepărtară de parapet, căci apa se revărsa peste platforma de beton. Apoi racheta ieși din nou la suprafață, de data aceasta în poziție orizontala, legănîndu-se pe valuri.

— Gata! exclamă tînărul. Era tulburat, deși poate n-ar fi putut să explice nici el pricina acestei tulburări. Acuși iese robotul cercetaș. Ar fi timpul…

— Nu te pripi, rîse bătrînul. E doar o construcție veche! Nu știe să se grăbească. Secolul douăzeci…

Sclipind în razele reflectoarelor, din corpul rachetei se ridică o mică emisferă, care rămase o clipă suspendată în aer și apoi alunecă pe deasupra apei. Robotul se îndepărta de locul unde stăteau oamenii.

— Ce-i asta? se miră tînărul. De ce nu vine spre noi?

Bătrînul ridică din umeri:

— Înseamnă că a coborît și pe o altă planetă.

Tînărul nu înțelese. Se uita cînd la bătrîn, cînd la robotul care se îndepărta, semănînd cu o broască țestoasă.

— Ei și? întrebă el nerăbdător.

— E infectat cu microorganisme străine, îl lămuri bătrînul.

— Dar racheta are la bord…

— Are, îl întrerupse bătrînul. Însă e o construcție veche, „stupidă”. Nu te prea poți bizui pe ea. E nevoie de un control.

Zicînd acestea, rămase tăcut și își ridică gulerul.

— Putem pleca, spuse apoi, fără a-și lua ochii de la rachetă. Robotul o să vină singur în sala de montaj.

Tînărul se simțea vinovat. Își dădea seama că bătrînul putea să se fi supărat din pricina expresiei acesteia de „construcție stupidă”. El a construit racheta și pentru dînsul, oricîtă vreme ar fi trecut de-atunci, ea nu era stupidă. Dar egoismul propriu tinereții nu putea să ia lucrul acesta în serios. În ochii tînărului tot ce era vechi apărea primitiv, nerațional, stupid.

— Robotul ăsta e destul de bun, spuse tînărul, vrînd să-și dreagă într-un fel greșeala. Foarte inteligent principiul aeroglisorului!

— Aș! i-o tăie bătrînul. Robotul e teribil de învechit.

Bătrînul nu era supărat. Nici nu luase în seamă cuvintele pe care tînărul le rostise cu atîta ușurință. Vorbind, se gîndea și acum la ale sale.

— Am avut multă bătaie de cap cu roboții, urmă el. Cercetarea unor planete necunoscute implica o seamă de condiții obligatorii. Primii roboți se deplasau cu ajutorul șenilelor. De altfel, s-a și renunțat imediat la ei. Cădeau în crăpăturile solului, se prăvăleau de pe povîrnișurile abrupte… Erau pe-atunci o mulțime de proiecte de tot felul, pînă la cele mai stupide. Un imbecil, de pildă, a construit roboți pășitori. Da, nu rîde — roboți pășitori. Un corp de oțel semănînd cu un butoiaș, prevăzut cu trei perechi de picioare metalice, cu articulații. Era o mare prostie! Prima locomotiva a avut și ea picioare, dar de ce să se repete vechile greșeli după un secol și jumătate? Am făcut și eu parte din comisia de experimentare a acestor gîndaci. Se împotmoleau în mlaștini, se încurcau în hățișurile pădurilor, nu se puteau cățăra pe o stîncă cu pereții verticali… Apoi am construit roboții-glisori. Ca acesta de-aici. Cu ajutorul compresoarelor se forma o pernă-suport de aer și roboții alunecau cu ușurință pe deasupra pămîntului. Asta ni se părea culmea eleganței în materie de proiectare… Bătrînul rîse încet: După cinci ani au apărut dispozitivele electrofore și apoi motoarele gravitaționale…