Ghenrih Altov: Legendele Capitanilor Stelari

„Ecuatorul” a răzbit în două rînduri spre cele mai fierbinți dintre planetele cunoscute în acea vreme din sistemele stelelor Altair și Procyon. Şi de fiecare dată în van. Pîrjolite de radiații arzătore, aceste planete erau moarte. Pe solul uscat și crăpat nu creștea nimic. Dar „Ecuatorul” a plecat din nou spre o planetă fierbinte din sistemul stelei Laland și de data aceasta nu s-a mai întors.

Atunci oamenii au căzut la îndoială, întrebîndu-se dacă acolo trebuie căutată într-adevăr Floarea de Foc. Căpitanul navei „Zodiacul”, fire sceptică, avînd predilecție pentru paradoxuri, a declarat că Floarea de Foc crește probabil pe planetele reci, îndepărtate de sorii lor. „Floarea de Foc luminează în întuneric ca peștii în adîncurile oceanului, spunea căpitanul „Zodiacului”. Ea trebuie căutată pe planetele unde domnește noaptea eternă.” După aceasta multe nave au coborît pe piscurile planetelor înghețate. Dar în bezna rece nu se vedea nici o luminiță. Încătușate de gheață, planetele acestea erau lipsite de viață.

Căpitanii stelari căutau cu îndîrjire Floarea de Foc. Oamenii știau bine încă de pe-atunci că în Lumea Stelelor nu există obstacol în fața căruia rațiunea și voința omului să fie neputincioase. Navele porneau spre Lumea Stelelor înfruntînd primejdiile și nimic nu-i putea opri pe căpitanii stelari.

Vestitul căpitan al lui „Granit”, un om formidabil de norocos, a găsit pe una din planetele din sistemul stelei Lacaille un obelisc în cinstea Florii de Foc, năpădit de nisip. Inscripția de pe obelisc pomenea de steaua Leyten. Cîțiva ani mai tîrziu, nepăsătorul căpitan al lui „Taifun”, cel care a naufragiat de patru ori, a izbutit să răzbată prin norul compact de asteroizi din jurul stelei Leyten și a coborît pe o planetă mare, singura din acest sistem. Era o planetă sinistră, populată cu orocho, cele mai înfiorătoare ființe din Lumea Stelelor. Luptîndu-se în încleștări desperate cu orocho, „Taifun” a înaintat de-a lungul ecuatorului planetei pînă a găsit rămășițele pietrificate ale Florii de Foc.

Se spune însă că jumătate de secol mai tîrziu, căpitanul „Caravelei”, un mare cunoscător al Lumii Stelelor, a găsit undeva o Floare de Foc vie. Dar „Caravela” a pierit pe drumul de întoarcere, ciocnindu-se în apropiere de steaua Groombridge cu o îngrămădire de praf de antisubstanță.

Timpul a trecut și oamenii au încetat să mai creadă în legendele despre Floarea de Foc. Dar iată că tocmai atunci o astronavă a descoperit o planetă pe care creștea Floarea de Foc. Astronava aceea se numea „Prometeu”.

Pe-atunci se obișnuia să se dea căpitanilor numele navelor pe care le conduceau. Era o tradiție dreaptă, pentru că în Lumea Stelelor viața căpitanului și viața navei alcătuiau un tot. Dacă murea căpitanul, murea și nava lui, căci căpitanii plecau singuri în raidurile periculoase, locul echipajului ținîndu-l mașinile electronice.

Căpitanul care a găsit Floarea de Foc se numea Prometeu, după numele navei sale. Se spune că el s-a născut într-o mică colonie întemeiată de oameni pe planeta Ren, planetă cu o climă aspră din sistemul stelei Proxima Balenei. Se spune, de asemenea, că Prometeu a venit pentru prima oară pe Pămînt abia la vîrsta de douăzeci de ani. După mulți ani petrecuți în cabina neîncăpătoare a unei nave, el a văzut Pămîntul nostru: pădurile verzi, fremătînd în bătaia vîntului, albastrul blînd al cerului, talazurile cu coame cărunte ale oceanului izbindu-se de stîncile țărmului… Atunci a înțeles el că pînă și pe cel mai mic petec de pămînt există mai multă viață și frumusețe decît în nemărginitele spații interastrale. O furnică pe un fir tremurător de iarbă, o picătură de rouă pe o frunză verde, un pîrîiaș susurînd pe sub un bolovan — toate acestea sînt o întreagă lume pentru omul care știe să vadă și să audă.

Prometeu a îndrăgit Pămîntul și oamenii. Poate că asta l-a și făcut poet, căci ce-ar putea oare să spună în versuri un om care nu iubește sau nu cunoaște frumusețea Pămîntului său?

Prometeu iubea Pămîntul, dar el era căpitan și pleca des în Lumea Stelelor. Nava zbura spre stele, în timp ce antenele ei ascuțite slobozeau în bezna nesfîrșită versurile fremătătoare alcătuite de Prometeu. Versurile acestea erau recepționate cu lăcomie pe Pămînt, pentru că în versurile lui Prometeu, ca și pe Pămînt, trăiau oameni puternici și frumoși, cu sufletul bogat și generos.

Din Lumea Stelelor e greu de vorbit cu Pămîntul: undele de radio se sting, împrăștiate de furtunile magnetice, abătute din drumul lor de cîmpurile de gravitație. De aceea cea de-a șasea poruncă a căpitanilor stelari îi previne să nu angajeze discuții care nu sînt necesare. Dar lui Prometeu — așa au hotărît toți căpitanii — i s-a dat dreptul de a vorbi cu oamenii oricînd va voi. Aceasta fiindcă el era poet.

Da, el era poet și căpitan stelar. Prometeu privea în felul său Lumea Stelelor. De aceea în adîncurile nemărginite ale Lumii Stelelor el vedea multe lucruri pe care alții nu puteau încă să le vadă. Acesta e privilegiul unui poet, pentru că Arta merge întotdeauna înaintea Ştiinței, pătrunzînd pe aripile Fanteziei acolo unde Rațiunea e încă neputincioasă.

Prometeu era singurul poet printre căpitanii stelari și el a fost acela care a găsit Floarea de Foc.

Iată cum s-a întîmplat asta, potrivit legendei.

Odată, după un zbor lung și greu, nava lui Prometeu s-a apropiat de steaua Feridan. Era o stea de dimensiuni mici, semănînd cu Soarele nostru. În sistemul stelei Feridan se aflau nouă planete, la fel ca în sistemul nostru solar. Opt planete erau lipsite de viață. Suprafața celei de-a noua planete, cea mai mare, era învăluită într-o atmosferă ionizată, plină de nori. Prometeu a denumit această planetă Zeus, pentru că Zeus e sinonimul lui Iupiter, cea mai mare planetă din sistemul Soarelui.

Pe vremea aceea coborîrea pe o planetă necunoscută era însoțită de o primejdie de moarte. Locatoarele refuzau să funcționeze în atmosfera ionizată, aparatele optice nu mai vedeau în norii compacți. Nava putea să se sfarme izbindu-se de munții ascunși în ceață, putea să se prăbușească în oceanul dezlănțuit, să se împotmolească într-o mlaștină sau în nisipurile mișcătoare. Prometeu nu știa ce se ascunde dincolo de atmosfera impenetrabilă a lui Zeus. Un singur lucru i-au spus aparatele, că masa planetei e mare și că la suprafața ei greutatea e de patru ori mai mare decît pe Pămînt.

Nava pătrundea încet în atmosfera planetei necunoscute. Prometeu o dirija în așa fel încît să se apropie de ecuatorul lui Zeus, pentru că cea de-a doua poruncă a căpitanilor stelari spune: „Coborîți-vă navele numai la ecuatorul planetei, fiindcă forța centrifugă echilibrează aici forța greutății și nava se poate reîntoarce cu ușurință în Lumea Stelelor”.

Duzele trepidau din pricina încordării. Nava frîna, apropiindu-se de suprafața planetei. Atmosfera devenea mai densă. Fulgere liliachii o spintecau furioase cu tăișurile lor. În întîmpinarea navei veneau vîrtejuri de aer fierbinte. Prometeu a văzut că ecranele locatoarelor de mare distanță s-au acoperit cu pete luminoase, ceea ce arăta că pe suprafața lui Zeus erau mulți vulcani care azvîrleau foc. Descărcările necontenite ale fulgerelor electrizaseră atmosfera; cu cît cobora nava mai jos, cu atît devenea mai difuză imaginea de pe ecranele locatoarelor. Numai pentru o clipă s-a limpezit ecranul unuia din locatoarele de mare distanță și Prometeu a văzut că la nord de ecuator, la poalele unui vulcan, creșteau niște flori care răspîndeau lumină. Cu toate că ecranul s-a acoperit numaidecît de străfulgerări, Prometeu simțea, ghicea, știa că acolo cresc Flori de Foc!