Ghenrih Altov: Legendele Capitanilor Stelari

Pe ecranul argintiu Dedal a văzut tromba de foc tîrîndu-l pe Icar în străfundurile Soarelui. Motoarele navei tăceau. Icar nu răspundea la apeluri.

Dedal a înțeles că acesta era sfîrșitul și că nimic nu-l va putea salva pe Icar. Formulele rigide și precise au apreciat marea forță a trombei de foc și i-au spus lui Dedal:

„Nu poți să faci nimic. Pleacă!”

Atunci în ochii Iui Dedal s-a aprins pentru întîia oară o văpaie. A fost ceva de-o clipă, dar, asemeni unei explozii, asta l-a transformat cu totul. În clipa aceasta el a simțit că mai presus de formule este Viața, iar mai presus de Viață, numele mîndru de Om.

Trăgînd cu putere de manșă, Dedal și-a repezit nava în tromba de foc.

Flacăra motoarelor a țîșnit cu putere și focul care-i dădea ascultare omului s-a izbit de focul sălbatic al Soarelui. Spiralele strînse ale trombei se încolăceau în jurul navei, dar Dedal mergea înainte, ajungînd din urmă nava lui Icar.

Tromba se frămînta cumplit și își strîngea tot mai puternic spiralele. Blindajul de neutrit tremura de încordare. Acele aparatelor trecuseră cu mult de linia roșie. Dar Dedal nu lua în seamă primejdia. Ochii lui, în care ardea un foc mai teribil decît focul Soarelui, erau fixați asupra locatorului. Pe ecranul argintiu nava lui Icar se vedea tot mai aproape.

Tromba de foc se mai zbuciuma furioasă, dar forța gravitației prinsese navele și le apropia ușor una de alta. Şocul abia s-a simțit. Dedal a văzut pe ecran navele lipite laolaltă. Acum nu mai putea să le despartă nici chiar forța cumplită a trombei. Ecranul argintiu s-a stins pentru o clipă și Dedal a înțeles că Icar trăiește.

Motoarele navei lui Dedal vuiau prelung, răgușit, suportînd greutatea dublă. Tromba de foc bubuia, încolăcindu-și spiralele în jurul navelor. Acele aparatelor dănțuiau înnebunite. Blindajul de neutrit a început să se încingă. Dar Dedal conducea navele și inima lui, cunoscînd pentru întîia oară fericirea, jubila.

Sfîșiind spiralele strînse ale trombei, navele se îndepărtau. Goneau tot mai repede și mai repede. Dar o dată cu viteza a revenit și greutatea. Trupurile oamenilor s-au umplut din nou cu plumb, sîngele deveni greu ca mercurul.

Navele răzbeau prin vîrtejul de foc. Flăcările se mai învolburau încă, dar marginea Soarelui era aproape. Discurile luminoase ale aparatelor chemau: „Înainte!”

Cu un urlet turbat, motoarele au proiectat navele în ultimul salt. Dar greutatea a smuls manșa din mîinile lui Dedal. El nu mai avea puteri să ridice mîna și nu mai avea puteri să ajungă la tabloul pe care clipeau slab discurile aparatelor.

Navele au încremenit, suspendate deasupra hăului de foc. Groaza a încătușat inima lui Dedal. Dar o voință străină le-a poruncit navelor: „Înainte!”

Atunci, uitînd de spaimă, Dedal a înțeles că mîna puternică a lui Icar a apucat manșa.

…A venit ziua cînd oamenii de pe Pămînt au văzut navele, strîns lipite una de alta, depărtîndu-se de Soare. Antenele au dat glas, stăruind care mai de care cu întrebarea:

„Aduceți vești bune pe Pămînt?” încă pe vremea aceea oamenii întîmpinau cu aceste cuvinte navele ce reveneau din Lumea Stelelor.

Pămîntul aștepta cu emoție răspunsul. Şi răspunsul a venit. Două glasuri cîntau cîntecul bătrînilor căpitani ai Lumii Stelelor.

Cu multe secole în urmă, spre steaua Aretina a plecat o navă numită „Smaragd”. Pe vremea aceea oamenii abia deschideau drumul spre Lumea Stelelor și fiecare navă avea de înfruntat primejdii necunoscute. „Smaragd” a ajuns la steaua Aretina. Dar în timpul coborîrii pe singura planetă din sistemul acestei stele s-a produs o catastrofă. În coborîre, nava a atins un pisc de gheață. De pe urma teribilei izbituri și-a găsit moartea pilotul lui „Smaragd” și a fost grav rănit astronomul expediției. Numai căpitanul navei a rămas nevătămat.

Era o planetă neprimitoare, acoperită de la un pol la altul cu un pustiu de gheață. Pe cerul negru ardea slab micul disc galben al stelei Aretina. Razele lui reci lunecau pe giganticele stînci de gheață. Sub o stîncă din acestea l-a îngropat căpitanul lui „Smaragd” pe tovarășul mort. Acoperind mormîntul de gheață, el i-a dat planetei numele de „Or”, ceea ce înseamnă „Distrugătoarea”.

„Smaragd” era gata de zbor. Dar căpitanul știa că nu poate să zboare, deoarece rănitul nu va suporta accelerația de la pornire.

Așa a rămas „Smaragd” pe planeta Or.

Timpul trecea, rănitul se întrema. A venit ziua cînd el s-a putut apropia de aparatele sale. Dar cum s-a uitat în spectroscop, a închis ochii și a rămas multă vreme tăcut. Apoi a spus:

— Steaua Aretina nu are aproape de loc hidrogen. E condamnată. Va veni — foarte curînd — momentul cînd ea se va aprinde, se va dilata de mii de ori și se va preface în foc. Asta e soarta stelelor numite supernove. Forța omului e mare, dar nu e fără margini. Nimeni nu va putea să prevină explozia unei supernove. „Smaragd” trebuie să plece. Lasă-mă aici.

La auzul acestor cuvinte, căpitanul a clătinat din cap:

— Nu. Noi vom zbura împreună sau vom rămîne amîndoi pe planeta Or.

Așa a călcat el cea de-a noua poruncă a căpitanilor stelari, care spune: „În Lumea Stelelor nu există nimic mai înspăimîntător decît explozia unei supernove. O Supernovă arde ca miliarde de sori contopiți. Din ea se desprind jeturi incandescente de materie, care pîrjolesc totul în calea lor. Feriți-vă de supernove, plecați din apropierea lor, căci altfel veți pieri”.

Căpitanul se uita la steaua Aretina. Aceasta plutea încet pe cerul întunecat al planetei Or și razele ei reci de lumină tremurau pe creștetele ascuțite ale piscurilor de gheață. Pe discul galben al stelei căpitanul vedea lunecînd umbre purpurii, care prevesteau explozia.

Pe vremea aceea oamenii nu știau aproape nimic despre supernove, pentru că aceste stele se aprind extrem de rar. Se spune că încă pe-atunci oamenii visau să pătrundă acest mister al Lumii Stelelor. Dar cine putea să ghicească unde și cînd se va aprinde o supernovă?…

Căpitanul lui „Smaragd” stătea mereu lîngă aparate. Pe ecrane sclipea discul galben al stelei Aretina. Aparatele dezvăluiau lucruri pe care nu le cunoștea încă nici un om. De pe antenele navei se desprindeau semnale invizibile: „Oameni de pe Pămînt, oameni de pe Pămînt, noi nu mai avem de stat mult aici, dar am ridicat puțin perdeaua după care se ascunde taina Lumii Stelelor…”

Cînd se făcea noapte după timpul de pe Pămînt, căpitanul venea la rănit. Era tînăr căpitanul lui „Smaragd”. Rîdea de parcă nu s-ar fi întîmplat nimic și-i povestea rănitului legende despre străvechiul fluviu Ianțzî. Acolo s-a născut el și de-acolo au văzut oamenii pentru întîia oară, cu o mie de ani în urmă, o supernovă.

Ascultîndu-l pe căpitan, astronomul își aducea aminte de patria lui, un ținut nordic, aspru. Amintirile acestea erau cel mai bun balsam, căci gîndul la patrie înzecește puterile omului.

Dimineața căpitanul se întorcea la aparatele sale. Nu știa ce-i oboseala. Era tînăr căpitanul lui „Smaragd”.

Timpul trecea. Pe deasupra piscurilor planetei Or plutea Aretina. Acum micul ei disc nu mai era galben. Ardea cu un foc sinistru roșu-alb, pentru că steaua se încingea. Antenele navei răscoleau zorite eterul: „Oameni de pe Pămînt, oameni de pe Pămînt, noi am aflat misterul stelelor supernove… În adîncurile de foc ale stelei electronii se combină cu protonii, dînd naștere unui uragan de neutroni. Cîmpul electrostatic dispare și neutronii se precipită năvalnic spre centrul astrului. Așa arată aparatele… Oameni de pe Pămînt, oameni de pe Pămînt, sub presiunea colosală a neutronilor steaua Aretina se va aprinde și va exploda. Se apropie cea din urmă zi a planetei Or…”