Ghenrih Altov: Legendele Capitanilor Stelari

Şi ziua aceea a venit.

Pe cerul negru ardea cu o lumină orbitoare steaua Aretina. Discul ei roșu-alb pulsa, contractîndu-se și dilatîndu-se, aruncînd în spațiu torțe aprinse, care se întindeau ca niște brațe de foc spre planeta Or.

Obscuritatea ce stăruia deasupra planetei s-a risipit pentru întîia oară. Pe ecranele locatoarelor de mare distanță căpitanul a văzut lumina coborînd de pe creștetele piscurilor de gheață și inundînd planeta de la un pol la altul. Nenumăratele cristale de gheață reflectau și refractau razele sclipitoare. Planeta Or strălucea ca un gigantic briliant pe cerul negru de catifea.

Atunci a făcut explozie steaua Aretina. Discul ei de foc a început să crească vijelios, tot mai repede și mai repede… Razele lui incandescente s-au abătut peste planeta Or. Planeta strălucitoare s-a stins într-o clipă. Piscurile de gheață se prăbușeau în tăcere, făcînd planeta să se cutremure sub loviturile lor. Gheața se topea, apa clocotea, aburii se ridicau spre cer.

În haosul de gheață, apă și aburi „Smaragd” se ridică deasupra planetei condamnate. Pe ecran se vedea cum crește discul Aretinei tot mai repede și mai repede… Un zid de foc orbitor se apropia de planetă și se părea că nava se prăbușește în nemărginitul ocean de foc.

Brațul puternic al căpitanului strîngea manșa. Căpitanul privea curajos ecranul cuprins de foc. Era cutezător căpitanul lui „Smaragd”. Pe vremea aceea deveneau căpitani stelari numai cei mai viteji între viteji. Oamenii de pe Pămînt ajunseseră să fie liberi, mîndri și cutezători. Şi printre ei nu erau lași.

Căpitanul își conducea neînfricat nava prin atmosfera în clocot a planetei Or. Pe ecranele înnegrite se îngrămădeau vîrtejuri purpurii și se avîntau cu sete înainte gigantice limbi de foc. Zidul de foc al Aretinei se apropia. Implacabil și tot mai repede…

Oceanul incandescent se zbuciuma cumplit, parcă serbîndu-și izbînda. Dar căpitanul ținea bine manșa și mîinile lui nu tremurau. Era cutezător căpitanul lui „Smaragd”.

Nava prindea viteză tot mai mare. În reactor se frămînta plasma de deuteriu, motoarele vuiau înfundat. „Smaragd” zbura într-acolo unde ardeau liniștite pe cerul negru stelele. Dar din spate se apropia tot mai mult valul de foc. Şi nu era în Lumea Stelelor forță care să-i poată stăvili drumul.

Focul umpluse de la o margine la alta ecranele și acum se părea că s-a aprins însăși nava. Numai pe ecranul unui locator de mare distanță tremura discul negru al planetei Or. Şi se vedea cum s-a apropiat nestăvilitul uragan de foc de planeta condamnată. S-a apropiat și a înghițit-o.

Discul negru a devenit într-o clipă purpuriu, apoi roșu, apoi s-a aprins cu o flacără albastră. Planeta Or se zvîrcolea în foc ca o picătură de apă pe un metal încins. Discul i s-a alungit, devenind oval și s-a risipit în jerbe de foc.

Planeta Or a dispărut în șase secunde.

Atunci astronomul, palid la față, i-a spus căpitanului:

— Nu vom ieși. Trebuia să mă lași acolo și să fi plecat de mult în lumea Stelelor.

Căpitanul a rîs și i-a răspuns:

— Vom ieși și vom ieși împreună. Așa va fi.

Căpitanul îl conducea pe „Smaragd” spre Lumea Stelelor, iar din spate se apropia oceanul de foc și răsuflarea lui fierbinte dogorea nava. Aretina supernovă azvîrlea furioasă talazuri fierbinți tot mai aproape și mai aproape de „Smaragd”.

Motoarele gemeau de încordare și nu puteau să accelereze. În față era Lumea Stelelor, dar valurile de foc îl ajungeau din urmă pe „Smaragd”.

Sub loviturile lor nava s-a cutremurat. Aparatele semnalizau alarmă: totul aducea pieirea — temperatura, radiația, asaltul teribil al focului.

Şi căpitanul a lăsat manșa din mînă.

— S-a sfîrșit, a spus astronomul. Puterea omului e mare, dar nu e nemărginită.

Căpitanul a clătinat din cap:

— Cine cunoaște oare limitele puterii omului?

Mîna lui s-a așezat pe maneta roșie a protecției magnetice a reactorului. A zăbovit, a tremurat pentru întîia oară în viață și a tras de manetă.

Așa a călcat el prima poruncă a căpitanilor stelari, care spune: „Nu scoateți în timpul zborului protecția magnetică, pentru că deși reacția se accelerează, ea nu mai poate fi dirijată. Şi nimic nu o va mai putea opri”.

Vîrtejurile magnetice ale Aretinei au năvălit în reactor, și în locul plasmei din duzele incandescente ale navei au țîșnit mezoni. Pe ecranele de o luminozitate insuportabilă se vedea cum a încremenit locului zidul de foc. A încremenit și apoi a început să se îndepărteze încet.

Drumul spre Lumea Stelelor era liber.

Dar discurile luminoase ale aparatelor s-au stins și mîna căpitanului nu mai strîngea manșa. „Smaragd” nu mai dădea ascultare omului.

Atunci au vorbit din nou antenele: „Oameni de pe Pămînt, oameni de pe Pămînt, „Smaragd” pleacă în spațiile nemărginite ale Lumii Stelelor. Motoarele, care nu mai dau ascultare, mînă tot mai repede și mai repede nava. Noi nu ne vom mai întoarce pe Pămînt… Oameni de pe Pămînt. oameni de pe Pămînt, aflați misterul supernovelor…”

Antenele au vorbit mult. Dar glasul lor devenea tot mai slab. Şi în cele din urmă a amuțit.

Între timp viteza lui „Smaragd” creștea, apropiindu-se de viteza luminii. Nava pe care au atins-o limbile focului pătrundea tot mai adînc în spațiile fără fund ale Lumii Stelelor.

Pe Pămînt au trecut secole.

An de an, secol de secol puternicele antene ale stațiilor extraterestre azvîrleau în Lumea Stelelor indicativele lui „Smaragd”. Dar Pămîntul își chema zadarnic fiii. Glasurile antenelor se pierdeau în adîncurile nemărginite ale Lumii Stelelor și nu primeau nici un răspuns. Dar antenele își repetau iar și iar apelurile, fiindcă oamenii știau că eroii acestui zbor trăiesc.

Pe Pămînt, așa cum am mai spus, au trecut secole. „Smaragd” zbura cu o viteză apropiată de aceea a luminii. Formulele rigide spun însă că atunci cînd o navă se deplasează cu această viteză, la bordul ei timpul se oprește.

Oamenii de pe Pămînt au trăit secole după secole, generațiile s-au succedat una după alta. Pe bordul lui „Smaragd” însă au trecut doar cîțiva ani — poate cinci, poate opt.

Așa spun formulele unei teorii din antichitate, numită la timpul său teoria relativității.

Dar și fără aceste formule oamenii știau că va veni o zi cînd „Smaragd” se va întoarce pe Pămînt. Căci înțelepciunea acumulată de generații spune: „Cei viteji nu îmbătrînesc și nu mor”.

Totul a început prin aceea că astronava „Topaz”, avariată de o ploaie de meteoriți, a fost nevoită să-și schimbe ruta și a coborît pe planeta Mot din sistemul stelei în declin Barnard. Aici, printre ruinele unei civilizații antice, căpitanul lui „Topaz” a descoperit primul un obelisc cu imaginea Florii de Foc.

De-atunci căpitanii stelari au întîlnit de multe ori astfel de obeliscuri, pentru că oamenii de pe planeta Mot și-au trimis cu milioane de ani în urmă în Lumea Stelelor navele și au înălțat pe multe planete obeliscuri în cinstea Florii de Foc.

Căpitanii citeau inscripțiile de pe aceste obeliscuri și cînd se întorceau pe Pămînt povesteau multe despre Floarea de Foc.

Erau niște povestiri stranii și tulburătoare. Se spunea că Floarea de Foc luminează în întuneric, iscînd jocuri de culori aidoma aurorii boreale. Se spunea că floarea aceasta înzecește puterile omului și-i dă o viață lungă. Se spunea că jenșenul [7] * Jenşen — (lat. panax ginseng) plantă din Extremul Orient. Rădăcina ei se foloseşte foarte mult în medicina chineză. Jenşen în chineză înseamnă rădăcina vieţii. (n. red. rom.). * care crește pe Pămînt se aseamănă cu Floarea de Foc tot atît cît sticla cu diamantul. Printre căpitanii stelari nu era unul care să nu viseze să găsească Floarea de Foc. Dar nimeni nu știa unde s-o caute. Odată căpitanul navei „Ecuatorul” și-a exprimat părerea că Floarea de Foe crește probabil pe planetele fierbinți, aflate în apropierea stelelor. Bătrînul căpitan al „Ecuatorului” era un om înțelept. El își închipuia pe bună dreptate că numai într-o atmosferă incandescentă pot să crească florile numite Flori de Foc, deoarece acolo unde nu e destulă căldură și lumină, plantele au nuanțe închise.