Ghenrih Altov: Legendele Capitanilor Stelari

Așa spuneau mulți. Dar Icar rîdea: „Asta nu ne va împiedica să zburăm prin Soare. Vom face învelișul navei din neutrit. Chiar și în centrul Soarelui densitatea va fi insignifiant de mică în comparație cu densitatea neutritului, care va rămîne rece, așa cum rămîne sticla tubului gazoluminiscent.”

Oamenii nu i-au dat numaidecît crezare. Atunci i-a venit în ajutor cel căruia azi i se spune Dedal. El nu zburase niciodată în Lumea Stelelor și numai știința îi dezvăluia tainele materiei. Impasibil, calm, chibzuit, nu semăna cu Icar. Dar dacă argumentele înflăcărate ale lui Icar nu i-au convins pe oameni, formulele rigide și precise ale lui Dedal au confirmat tuturor: „Se poate zbura.”

Pe vremea aceea oamenii știau deja multe despre cea de-a cincea stare a substanței. La început ea a fost descoperită în stelele numite „pitice albe”. De dimensiuni mici, aceste stele au o densitate uriașă fiindcă se compun aproape în întregime, afară de învelișul gazos, din neutroni strîns lipiți unii de alții. După primele zboruri spre satelitul lui Sirius, „pitica albă” cea mai apropiată de Pămînt, oamenii au reușit să obțină neutritul, o substanța compusă numai din neutroni. Densitatea neutritului depășea de o sută douăzeci de mii de ori densitatea oțelului și de un milion de ori densitatea apei.

Navele cu care Icar și Dedal urmau să zboare spre Soare au fost asamblate într-o stație extraterestră. Aici oamenii puteau ridica cu ușurință foile de neutrit și lucrul mergea repede, deși, așa cum am mai spus, neutritul reprezenta cea de-a cincea stare — superdensă — a substanței.

Cît despre nave, se zice că ele erau cele mai bune din toate cîte au fost trimise vreodată în Lumea Stelelor. Motoarele lor puternice nu se temeau de vîrtejurile de foc ale Soarelui, iar viteza lor colosală le îngăduia să străbată fulgerător astrul incandescent. Se mai spune, de asemenea, că pe atunci a inventat Dedal gravilocația. Înăuntrul Soarelui, în haosul de gaz electronic, radioul e neputincios. Dar greutatea rămîne greutate. Locatorul capta undele de gravitație și navele puteau vedea.

A venit și ziua lansării. De pe Pămînt s-a transmis ultima recomandare:

„Nu apropiați navele una de alta, pentru că forța greutății le face să se izbească. Dar nici nu vă depărtați prea mult unul de altul, pentru că imprudentul va va fi luat de vîrtejul de foc și dus spre centrul Soarelui.”

La auzul acestor cuvinte Icar a izbucnit în rîs. Dedal a ascultat liniștit. Amîndoi au răspuns:

„Așa vom face”.

Icar a pus nerăbdător mîna pe manșă. Dedal a examinat cu atenție aparatele de bord. De pe Pămînt s-a transmis:

„Drum bun și descoperiri mari!”

Încă pe-atunci Pămîntul își lua cu aceste cuvinte rămas bun de la navele sale care plecau în Lumea Stelelor.

Așa a început zborul.

Din motoare, flacăra albă țîșnea cu furie. Navele trepidau sporindu-și viteza. Părea că de pe Pămînt s-au desprins două comete, avîntîndu-se spre Soare.

Era pentru prima oară cînd Icar zbura fără nici un însoțitor, pentru că i s-a interzis să ia pe cineva la bordul navei sale. Dar Icar rîdea de primejdie și uitîndu-se la ecranul argintiu al locatorului, cînta cîntecul bătrînilor căpitani ai Lumii Stelelor.

Dedal nu lua în seamă singurătatea. Era pentru întîia oară cînd părăsea Pămîntul, dar frumusețea Lumii Stelelor nu-l tulbura. Gîndurile lui Dedal, rigide și precise ca niște formule, pătrundeau în tainele materiei.

Uneori calculele lui Dedal spuneau: „Pericol. Atenție!” Icar — care zbura în față — știa asta și fără calcule, căci printre cei care conduceau navele în Lumea Stelelor nu era căpitan mai încercat decît Icar.

Așa zburau ei spre Soarele strălucitor și oamenii de pe Pămînt urmăreau emoționați zborul lor.

Cu fiecare oră navele goneau tot mai repede, pentru că marea forță gravitațională a Soarelui își și întinsese brațele nevăzute în întîmpinarea navelor.

După timpul de pe Pămînt era pe sfîrșite a cincea zi de zbor, cînd navele s-au făcut nevăzute în razele orbitoare ale Soarelui. Ultimele unde de radio, deja deformate, au adus pe Pămînt o frîntură din cîntecul bătrînilor căpitani și un raport concis al lui Dedal:

„Am intrat în cromosferă. Coordonatele…”

Soarele a scos în întîmpinarea navelor făcliile de foc ale protuberanțelor. Indignat parcă de cutezanța oamenilor, astrul înfuriat a ridicat limbi uriașe de flăcări, față de care navele apăreau ca niște boabe de nisip în comparație cu un munte. Furioasă, flacăra se zbuciuma în tăcere, lingînd cu lăcomie neutritul. Dar ea avea o densitate insignifiantă, așa că blindajul de neutrit rămînea rece.

Mai cumplită decît limbile de foc ale flăcărilor era greutatea. Uriașă, invizibilă, pătrunzînd peste tot, ea îi apăsa cu putere pe Icar și pe Dedal. Era așa de parcă le-ar fi pătruns plumb în trup și fiecare expirație părea ultima. Dar brațul puternic al lui Icar ținea strîns manșa. Ochii impasibili ai lui Dedal fixau discurile luminoase ale aparatelor de bord.

Greutatea sporea într-una.

Soarele voia să-i strivească pe oaspeții nepoftiți. Inimile lui Icar și Dedal băteau spasmodic, cu ultimele puteri, din cauză că sîngele devenise greu ca mercurul. Un văl tulbure le împăienjenea ochii.

Atunci Icar a zîmbit (acum nu mai putea să rîdă) și a oprit motorul, lăsînd nava să cadă singură spre centrul Soarelui. Greutatea a dispărut imediat.

Pe ecranul locatorului — care acum nu mai era argintiu, ci de un roșu sîngeriu — Dedal a văzut manevra lui Icar. Gata-gata să-și piardă cunoștința, a apucat s-o facă și el. Dar de îndată ce a dispărut greutatea, Dedal și-a venit în fire și și-a aruncat cu calmul de mai înainte ochii asupra aparatelor.

Viteza sporea cu fiecare secundă. Navele goneau prin vîrtejul de foc spre centrul Soarelui. În calea lor întîlneau foc, foc și numai foc. Se învîrtejeau nori de foc, bătea un vînt de foc, peste tot — și deasupra, și dedesubt — totul era numai foc.

De trei ori s-a stins ecranul din fața lui Icar. Era Dedal, care-i spunea:

„E timpul să ne întoarcem.”

Dar Icar a rîs și i-a răspuns:

„E prea devreme.”

Navele își urmau zborul prin perdeaua de foc. În ochii impasibili ai lui Dedal se oglindeau discurile luminoase ale aparatelor. Greutatea dispăruse, dar aparatele vesteau o nouă primejdie. Nesocotind calculele și previziunile, presiunea creștea cu repeziciune. Vîrtejul de foc devenea tot mai dens. Valurile grele de foc făceau să se cutremure navele, năpustindu-se asupra lor cu o furie tot mai mare. Peste blindajul subțire de neutrit se prăvăleau talazuri de foc.

Ecranul s-a stins din nou, avertizînd:

„E timpul să ne întoarcem!”

Dar Icar a răspuns:

„E prea devreme.”

Şi Icar a avut dreptate. Chiar zidul compact de foc a fost acela care a încetinit viteza. La un moment dat aproape că au încremenit în vîrtejul de foc. Presiunea bara drumul înainte, greutatea nu le îngăduia navelor să dea îndărăt.

Dedal era cu ochii țintă la discurile luminoase ale aparatelor, căci ele îi dezvăluiau toate tainele. Icar cînta cîntecul bătrînilor căpitani, aducîndu-și aminte de cei care au străbătut împreună cu dînsul drumurile din Lumea Stelelor.

Dar Soarele nu se dădea bătut și pregătea ultima și cea mai cumplită lovitură. Undeva în străfundurile lui s-a stîrnit un vîrtej colosal. Era ca o trombă, dar o trombă mărită de milioane de ori. Furia lui nu cunoștea margini. Vîrtejul a înșfăcat navele ca pe niște surcele, le-a dat peste cap și apoi a proiectat în lături nava lui Dedal.