Ghenrih Altov: Legendele Capitanilor Stelari

Începuserăm să lucrăm la ora unsprezece. Pe la șase seara mai rămăseseră pe „Pîtlivîi” cel mult vreo sută cincizeci de fulgere. Ne-am încărcat din nou acvalangurile. Socoteam să terminăm treaba înainte de a se lăsa întunericul. Dar a fost să fie altfel.

În primul moment nu mi-am dat seama ce s-a întîmplat. Ne căzneam în cală (fulgerele alergau de parcă erau vii și nu voiau să se lase prinse), cînd deodată am simțit că la suprafață s-a petrecut ceva. Apa se întunecă și se auzi un vuiet înfundat. Apoi am deslușit zgomotul elicelor. În astfel de cazuri scafandrul nu se înșeală niciodată! mi-am dat seama că „Grom” se îndepărtează.

Uraganul s-a abătut pe neașteptate. Pe Marea Caspică se întîmplă așa toamna. „Grom” nu putea să nu plece, căci altfel s-ar fi izbit de stînci. Trebuia să plece neîntîrziat. Vorobeicik nu mai avea timp să ne prevină, căci era nevoit să salveze vasul și echipajul. În locul lui aș fi procedat și eu la fel.

Noi doi am rămas pe Falca Sfărîmată.

L-am dus pe Kravțov pe insuliță. Am izbutit să ieșim la mal, să ajungem la peșteră și să ne vîrîm sub foaia de cort.

Ne-am scos acvalangurile și am mai răsuflat în voie. În peșteră era lumină și cald, de la fulgere.

Vîntul se întețea. Deodată s-a făcut întuneric. Ochii obosiseră al naibii din pricina luminii puternice a fulgerelor. Nu mai vedeam aproape nimic. De altminteri ce-aș fi putut vedea? Peștera se afla la vreo treizeci de metri pe țărm. Valurile asaltau furioase insulița, se prăvăleau pe stînci, se înălțau ca un zid cenușiu-murdar…

Totul a durat vreun sfert de ceas, poate și mai puțin.

— Ei, cum stăm cu aventura? l-am întrebat pe Kravțov.

— Perfect, mi-a răspuns el. E interesant de știut ce-o să fie mai departe.

Băiatul ăsta părea să nu-și piardă cumpătul niciodată. I-am spus că nu ne paște nici o primejdie: stăm aici pînă trece uraganul, apoi vine „Grom” și ne ia.

— Totul ca într-un roman care se respectă, spuse Kravțov. Un naufragiu, o insulă nelocuită, comori pe un vas naufragiat… Niciodată încă vreun naufragiat n-a fost înzestrat cu atîta energie. Avem aici două sute cincizeci de fulgere, ceea ce înseamnă… da, energie cam cît cuprind zece trenuri cu carburant. Observă ce splendid e ambalată energia asta: nici măcar nu ne dogorăște.

Kravțov tăcu. Pe fața lui am observat o expresie de îngrijorare.

— Da, sînt amuzante dihăniile astea, urmă el cu o voce voit veselă. Aproape un vid… O plasmă gazoasă: un amestec de nuclee de atomi de gaz și de electroni liberi. Peste vreo cinci ani fulgerele vor deveni un produs de larg consum. Ai să intri în magazin și ai să spui:,Dați-mi și mie două bucăți…”

Îmi dădeam seama că Kravțov deschisese înadins discuția asta. Era ceva care-l îngrijora și el voia să-mi distragă atenția. L-am întrebat de ce nu se descompun fulgerele.

— E un cîmp magnetic, îmi răspunse. În fizică asta se numește efect pinch sau efect de comprimare. La început apare o descărcare electrică în formă de coloană, apoi, sub presiunea propriului său cîmp magnetic, coloana de plasmă gazoasă se comprimă și se transformă în vapori. Plasma comprimată se încălzește și începe să iradieze lumină. Se poate chiar realiza o compresie la care plasma începe…

Kravțov nu-și sfîrși vorba. De sus căzu ceva pe foaia de cort. Am ieșit imediat din peșteră și cînd mi s-au obișnuit ochii cu semiobscuritatea, am văzut că era barca noastră pneumatică, pe care valurile o azvîrliseră pe insuliță. Cu chiu cu vai am izbutit să trag barca sub o margine a foii de cort, peste care am îngrămădit niște bolovani.

Vîntul deveni tot mai aspru, picăturile de apă izbeau în față ca boabele de grindină. M-am vîrît din nou în peșteră. Kravțov examina un fulger portocaliu și cînta indispus:

Văzîndu-mă, tăcu și aruncă imediat fulgerul la o parte.

— Oricum, e plăcut să naufragiezi cu o încărcătură ca asta, spuse cu o voce voioasă care suna fals. Pentru niște naufragiați e o întreagă problemă să facă focul, pe cînd noi avem în cantități nelimitate căldură și lumină…

— Ascultă, Oleg Petrovici, l-am întrerupt eu. Hai să dăm cărțile pe față. Ia spune, ce s-a întîmplat? Văd că ești neliniștit.

Kravțov îmi aruncă o privire, apoi își făcu de lucru la acvalangul său.

— Hai spune, stăruii. N-are nici un rost să ne jucăm de-a v-ați ascunselea.

— Bine, răspunse el posac. Ştii… dihăniile s-au răzvrătit. Sub apă presiunea e mai mare și pro-cesul de formare a atomilor neutri din plasma gazoasă s-a accelerat. Nu mai poate fi oprit. Fulgerele se încălzesc. Vezi, luminează tot mai tare. Nu va trece mult și…

Kravțov tăcu.

— Explodează? întrebai.

Kravțov dădu în silă din cap.

— Da. Nu prea-mi pare mie rău de fulgere. E o serie de probă. Le-am încercat rezistența la transport: cu trenul, apoi cu avionul, apoi pe vas… Au rezistat foarte bine. N-au fost însă prevăzute să stea sub apă. Nu, nu-mi pare rău de ele. Vorba e însă unde ne ascundem?…

— Peste cît timp se va produce… explozia?

— Peste vreo oră și jumătate.

— Ce-ar fi să le aruncăm în mare?

Kravțov rîse forțat:

— M-am gîndit eu la asta. Nu merge. Închipuie-ți unde poate să le ducă vîntul ăsta! S-ar putea produce accidente, ba chiar catastrofe. Nu sînt niște fulgere obișnuite, sînt încărcate cu o energie de mii de ori mai mare… Nu, în nici un caz!

— Atunci să le dăm la fund.

— Fulgerele sînt mai ușoare ca apa, n-au să se scufunde. Şi apoi au să explodeze și sub apă…

Ascultam urletul vîntului. Uraganul trecuse și acum bătea numai un vînt puternic. Ar fi fost însă o nebunie să ieșim în larg cu barca pneumatică. Așa gîndea și Kravțov.

— Poate vine „Grom”? întrebă el.

După mine — slabă nădejde. „Grom” se afla, desigur, undeva pe-aproape, dar Vorobeicik n-o să se apropie nici în ruptul capului de Falca Sfărîmată pe o vreme ca asta. O să aștepte pînă se va calma marea. Mai ales că nici nu știa că fulgerele trebuie să facă explozie.

I-am explicat în cîteva cuvinte lui Kravțov ce fel de fire avea căpitanul nostru.

— Crezi? spuse gînditor Kravțov. Mie mi-a făcut impresia că… nu știu cum să-ți explic… În trecut astfel de căpitani au descoperit țările și mările Pămîntului, iar în viitor ei au să zboare spre Venus, Marte, spre stele…

Mi l-am închipuit pe Vorobeicik conducînd o astronavă și am ridicat din umeri.

— Dumneata îți închipui că acolo au să zboare niște oameni cu totul deosebiți? întrebă Kravțov. Nu. Au să fie niște oameni așa ca Vorobeicik, ca dumneata… Da, da! Iar mai tîrziu, peste vreo sută de ani, au să se alcătuiască legende despre dînșii și în aceste legende ei au să apară ca niște viteji din poveste… De altminteri fulgerele mele au și ele firi deosebite, spuse Kravțov zîmbind. Unele sînt încăpățînate, altele rele, altele șirete. Sînt și unele liniștite, blînde. Am observat că cele mai bune fulgere, cele negre, sînt întotdeauna modeste. Nu aruncă scîntei, nu bîzîie, nu te orbesc. Au însă mai multă energie și sînt, ca să zic așa, mai cumsecade decît cele care bîzîie într-una… Ce-ar fi totuși să semnalizăm, ai? Ascultă aici…

Trebuie să spun că Kravțov era vrednic de laudă. Atunci nu prea-mi închipuiam încă ce e explozia unui fulger. Mă obișnuisem peste zi cu fulgerele și mi se păreau destul de inofensive. Kravțov își cunoștea însă dihăniile. Totuși nu s-a lăsat copleșit de teamă și capul lui continua să lucreze bine.