Ghenrih Altov - Legendele Capitanilor Stelari

Căpitanul mă chemă pe puntea de comandă. Vorobeicik ținea în mînă o radiogramă. O recitea și fața lui exprima o sinceră nedumerire. O mutră ca asta cred că face un contabil cînd constată deodată că în borderoul de plăți au fost trecute două versuri dintr-o arie de operetă.

— Ascultă, tovarășe, îmi spuse, cu ochii la radiogramă, îl căutăm pe „Pîtlivîi”… Punem geamanduri… Aici reciti din nou radiograma, apoi împături cu grijă formularul și-l vîrî în buzunarul vestonului. Ştii ce au ei în cală?

„Pîtlivîi” era un vas hidrografic al Academiei de științe. I-am răspuns că în cală se află probabil diferite aparate științifice.

Vorobeicik îmi zîmbi politicos.

— Din păcate te înșeli. Au niște fulgere.

— Ce fel de fulgere? l-am întrebat nedumerit.

— Globulare, îmi răspunse calm Vorobeicik. Patru sute de fulgere globulare. Pardon, patru sute șapte. Spune-mi, te rog, ți s-a întîmplat vreodată să scoți la suprafață… fulgere?

N-am apucat să-i răspund. Semnalizatorul de cart strigă: „Om la apă!” și toți se repeziră la tribord.

În apă se afla nu un om, ci o barcă pneumatică. În barcă se găsea într-adevăr un om. Prin binoclu se deslușea bine inscripția albă de pe bordul bărcii: „Pîtlivîi”. Vorobeicik nici n-a mai trebuit să-l caute pe naufragiat, căci el s-a înfățișat singur. Pe cinstea mea, era un flăcău tare ciudat, în orice caz cel mai ciudat dintre toți cei care au naufragiat vreodată.

După toate aparențele, nici nu s-a prea bucurat că a fost găsit. Cînta un cîntec pirateresc, acompaniindu-se la ghitară. Din cînd în cînd lăsa ghitara, vîra un pantof în mare, lua apă și stropea geamantanul care ocupa aproape jumătate din barcă. Apoi lua iar ghitara și cînta cît îl ținea gura:

— A suferit un șoc nervos, constată medicul vasului. Astfel de cazuri sînt descrise în cărțile de medicină. Trebuie să-l luăm imediat pe bord!

Dar flăcăul se pare că nu prea ținea să fie salvat. Cînd s-a apropiat „Grom” de barcă, el strigă vesel:

— Încotro, fraților?…

Fără prea multă vorbă l-am ridicat pe punte. Cu tot cu geamantan, pentru că se apucase de geamantan cu amîndouă mîinile.

— Mulțumesc, spuse, punînd cu băgare de seamă geamantanul pe punte. Dați-mi voie să mă prezint: Oleg Pavlovici Kravțov, candidat în științe fizico-matematice.

Era purul adevăr. Am avut foarte curînd prilejul să ne convingem că Kravțov era într-adevăr fizician și că era într-adevăr candidat în științe. Dar atunci, pe punte, semăna mai curînd cu un brigadier de hamali din port. Închipuiți-vă un vlăjgan de aproape doi metri, într-un maiou, cu pantalonii uzi, suflecați pînă la genunchi. Da, dac-ar fi scafandru, nu știu de-ar încăpea în cel mai mare combinezon… Avea o față plăcută, lucru pe care l-am remarcat numaidecît. Ştiți, o față deschisă, veselă, cu pomeții obrajilor proeminenți, cu nasul cîrn, cu ochii albaștri depărtați unul de altul și cu două șiruri de dinți mari și albi, în stare, cred, să roadă lanțul de la ancoră. Zîmbea într-una și în general era foarte mulțumit de sine și de tot ceea ce era în jurul lui.

— Sînteți de pe „Pîtlivîi”? îl întrebă căpitanul.

Kravțov dădu din cap:

— Exact. Naufragiat, ca să zic așa. De mic copil visam o aventură ca asta. Kravțov rîse și spuse pe un ton confidențial: Chiar de la început aveam impresia că o să mi se întîmple o aventură. Ba chiar am ochit din vreme locul unde se afla barca asta. Acum toți traversează oceanele cu plutele, cu bărcile… Spuneți-mi, unde m-ar fi dus curentul ăsta?

Vorobeicik se încruntă (nu suferea oamenii ușurateci), mestecă din buze și spuse plictisit:

— Îmi pare bine… Îmi pare bine. Băieți, duceți-l în salon. Doctore, vezi, te rog, dacă are nevoie de ceva.

— Are nevoie de mîncare, bombăni medicul vasului. E sănătos ca… Medicul făcu o pauză, căutînd, se vede treaba, o expresie originală, apoi răsuflă adînc și încheie: E sănătos ca un buhai.

Toți oamenii care nu erau de cart îl însoțiră pe Kravțov în salon. Geamantanul îl căra el, iar ghitara și pantofii le duseră, solemn, băieții. Kravțov le plăcu numaidecît la toți.

În salon bucătarul întinse imediat masa. Al doilea secund aduse o pereche de pantaloni călcați la dungă, iar mecanicul — un veston nou-nouț (Kravțov n-a putut, desigur, să se încheie, căci vestonul nu-l cuprindea). Pe scurt, după cinci minute Kravțov căpătase o înfățișare potrivită, cum s-a exprimat el, pentru logaritmizare.

— Şi acum, spuse Kravțov după ce dăduse gata a doua porție de pîrjoale, acum să vedem ce mai fac dihăniile mele.

Zicînd acestea, puse geamantanul pe masă, îl mîngîie tandru pe capac (nu știu de ce mi s-a întipărit în memorie fiecare mișcare a lui), deschise cu dibăcie încuietoarea și…

Uite atunci s-a întîmplat ceea ce vreau să vă spun.

Am văzut niște fulgere și am auzit un tunet. La drept vorbind n-a tunat. A răsturnat cineva un scaun și bucătarul a scăpat din mîini compotiera. Dar fulgerele erau cele mai autentice fulgere globulare.

Încă pe cînd eram copil am văzut un fulger globular. Asta s-a întîmplat la Piatigorsk, pe o furtună. Dar fulgerul acela l-am văzut de departe, pe cînd astea stăteau la doi pași de mine. Erau pe puțin o duzină, umplînd tot geamantanul. Cele mai mari erau cît pumnul șefului nostru de echipaj, adică cu un diametru de vreo cincisprezece centimetri. Toate se deosebeau la culoare. Numai două, mici de tot, erau negre, celelalte aveau diferite nuanțe — liliachie, verzuie, portocalie, galbenă… Unul, de pildă, răspîndea o lumină cenușie palidă, altul era de un roșu aprins…

Cînd Kravțov deschise geamantanul, în salon se făcu deodată loc mult, căci toți se trăseseră la pereți. Atunci se lăsă o liniște atît de adîncă, încît se auzea bîzîitul slab al fulgerelor. Pe urmă Kravțov luă în mîini un fulger verzui.

— Ce tot bîzîi? îl întrebă cu duioșie în glas. Nu-ți place vecinătatea asta? Ei lasă că te mutăm. Te mutăm noi… Kravțov vîrî fulgerul în buzunarul pantalonilor și bîzîitul încetă. Omul zîmbi satisfăcut: Perfect!…

Asta era prea de tot.

Rămaserăm buimaci, altfel n-aș putea să zic. Da, eram buimăciți și nu puteam scoate o vorbă.

— Astea-s fulgerele dumitale? se auzi din ușă vocea calmă a căpitanului. Va să zică ai salvat o parte?

— Astea-s, zîmbi Kravțov. Dar patru sute șapte bucăți s-au scufundat. Grosul încărcăturii. Tot fulgere alese, standard… În valiza asta duceam niște exemplare de experiență. Înțelegeți?

Vorobeicik părea să fi înțeles. Noi, în schimb, nu pricepeam nimic, absolut nimic! Şi atunci, știți, parcă s-a rupt un stăvilar: ne-am năpustit care mai de care cu întrebările. Dar nimeni nu s-a apropiat de masă. La drept vorbind ne era pur și simplu teamă. Închipuiți-vă că cineva ar deschide pe masă un geamantan plin cu șerpi; poate sînt dresați, totuși te cam trec fiorii… Trebuie să recunoașteți că fulgerul globular nu e cu nimic mai bun (cel puțin la prima vedere) decît un șarpe veninos!

— Faceți liniște, băieți, spuse căpitanul. Tovarășul Kravțov o să vă explice acum totul.