Ghenrih Altov - Legendele Capitanilor Stelari

— Numai nu acum! spuse pe un ton rugător Kravțov. Mai întîi trebuie să-l găsim pe „Pîtlivîi” și să încercăm să scoatem la suprafață încărcătura… Fie, cedă el pe neașteptate. Am să vă explic în cîteva cuvinte. Fulgerele globulare naturale sînt sălbatice, instabile. Ele ating uneori dimensiuni uriașe, cu un diametru pînă la zece metri, dar au o existență scurtă, de cel mult două-trei minute. Ei bine, noi ne-am propus… Fulgerul globular, fraților, e un excelent acumulator de energie. E de multe ori mai convenabil ca energia să fie transportată sub formă de fulgere globulare decît să fie transmisă pe cablu sau depozitată sub formă de carburant. Priviți! Kravțov scoase din geamantan un fulger mare, galben. Chestia asta cîntărește o nimica toată, vreo zece grame, dar conține suficientă energie pentru a pune în mișcare un tractor timp de un an. Ce e drept, noi nu ne-am învățat încă să facem fulgere care să se conserve ani întregi. Deocamdată ele trăiesc de obicei puțin, vreo opt sau zece luni, rareori un an sau un an și jumătate.

Kravțov aruncă neglijent fulgerul în geamantan și scoase altul, foarte luminos.

— Iată o altă specie, pentru iluminat. Dă lumină ca un bec de trei sute de wați și nu se arde, nici nu se sparge… Ăsta, fulgerul negru, emite mai ales radiații calorice, infraroșii. Acum, e drept, are o nuanță cenușie, dar cînd vom perfecționa aceste fulgere, ele vor fi absolut negre.

— Şi… hm… nu-s periculoase? întrebă cineva.

Kravțov izbucni în rîs:

— Ia încercați să le luați în mînă! Şi, uitîndu-se pe rînd la noi: Hai, care ai curaj?

Spre cinstea băieților noștri trebuie spus că nu s-a speriat nimeni. Toți s-au apropiat de geamantan.

— Dar mai întîi închideți geamurile, ne preveni Kravțov, arătînd la hublouri. Dihăniile mele pot să-și ia zborul. Sînt tare nărăvașe…

Am scos și eu cu băgare de seamă din geamantan un fulger liliachiu. Trebuie să vă spun că era o senzație ciudată! Cam așa de parcă ai încerca să ții în mînă o picătură de mercur. Ţi se pare că ai ceva în mînă, dar cum apeși un pic, fuge… Fulgerele n-aveau, într-adevăr, aproape de loc greutate, în orice caz nu cîntăreau mai mult decît niște baloane pentru copii. Fulgerul liliachiu era absolut rece, pe cînd cel roșu abia îl puteai ține în mînă. Bucătarul, care a pus mîna pe el, l-a aruncat imediat la loc în geamantan.

— Fiți cu băgare de seamă, tovarăși! Vă rog fiți cu băgare de seamă! repetă Kravțov. Trebuie să vă purtați delicat cu ele. Ia să vă arăt eu…

Dar n-a mai apucat să ne arate. Eu și Kravțov furăm chemați sus, la căpitan. Kravțov vîrî fulgere în geamantan, după care urcarăm amîndoi pe puntea de comandă.

— Uite-l pe,Pîtlivîi”, spuse Vorobeicik. Poți să-l admiri!

De fapt nu prea aveai ce admira. Din apă răsăreau numai vîrfurile catargelor. Izbindu-se de niște stînci, „Pîtlivîi” s-a scufundat la vreo sută de metri de insula Falca Sfărîmată.

Închipuiți-vă două creste stîncoase, ce se înalță din mare și se întind paralel pe o distanță de un sfert de milă. Stîncile erau negre, joase și răsăreau din apă ca niște măsele stricate. Cunoșteam bine Falca asta Sfărîmată. Multe vase și-au găsit aici sfîrșitul. Pe vreme de furtună valurile se plimbau în voie pe deasupra stîncilor și lumina micului far instalat pe una din stînci se vedea prost… Da, Falca Sfărîmată știa să muște rău!

— Adîncimea nu e mare, spuse căpitanul. Vreo cinci-șase metri. Ei, ce spui? Am putea scoate fulgerele astea? Notează, te rog, că e o acțiune voluntară. Așa mi s-a transmis de la direcție. Cine poate ști cum au să se comporte ele sub apă…

— Da, foarte interesant! interveni Kravțov. Noi n-am făcut încă astfel de experiențe. Pînă acum e de presupus că fulgere s-au conservat, dar… Dacă explodează unul, iau foc toate celelalte. Şi atunci s-a zis cu insulița asta. Ştiți ce? Kravțov se întoarse spre căpitan. Dați-mi acvalangul, intru eu. Am să pot. S-a făcut?

Vorobeicik mestecă multă vreme din buze, apoi mă întrebă:

— Dumneata ce zici?

I-am răspuns că sînt gata să cobor. Dar dacă Kravțov poate într-adevăr să folosească acvalangul, e mai bine să coborîm amîndoi, pentru că fulgerele astea, așa cum a spus Kravțov însuși, sînt nărăvașe.

— E-n regulă! exclamă Kravțov. Mergem împreună.

I-am explicat că pe bord decide căpitanul.

Vorobeicik a mestecat încă multă vreme din buze, uitîndu-se plictisit la catargele ce răsăreau din apă.

— Mergeți amîndoi, spuse el în cele din urmă. încărcați fulgerele în barcă și le duceți pe insuliță. Uite colo; vedeți? Am să chem prin radio un șlep, fiindcă nu vreau să-mi expun vasul.

Trebuie să mărturisesc că prima oară mi-a cam fost teamă să cobor sub apă. Am avut de două ori prilejul să demontez mine, dar ăsta era un joc de copii în comparație cu scoaterea la suprafață a fulgerelor. Mina nu e decît o ladă neagră, pe cînd fulgerele luminau. Şi cum mai luminau! Cînd am ajuns la cală și le-am văzut, am simțit o dorință irezistibilă de a ieși cît mai repede la suprafață… Fulgerele iradiau o lumină fantastică — puternică, scînteietoare, fremătătoare. Era ceva înfiorător, dar frumos. Ştiți, lumea submarină e bogată în priveliști frumoase. Dacă, de pildă, te culci pe spate și te uiți prin valuri la soare, vezi un joc de culori uluitor. Dar o frumusețe ca acum nu mai avusesem prilejul să văd. Nici nu știu cum să mă exprim. Luați niște briliante, sute de briliante, măriți-le pe fiecare pînă la dimensiunile unui pepene verde, aruncați-le în apă și luminați-le… Apa era verzuie-albastră (”Pîtlivîi”, cum am mai spus, s-a scufundat la mică adîncime) și foarte curată, iar fulgerele iradiau o lumină galben-portocalie. Rezulta o priveliște feerică cu totul neobișnuită: în apă jucau niște culori de o strălucire orbitoare, de la galben-portocaliu pînă la purpuriu.

Am uitat să spun că fulgerele se mișcau. Pluteau, legănîndu-se încet, ca niște meduze mari, ceea ce stîrnea un joc de culori cu neputință de descris. Din acvalang țîșnea un cîrd întreg de bășici; ei bine, cea mai uluitoare era luminiscența acestor bășici. Nu știu în virtutea căror legi ale opticii se întîmpla lucrul ăsta, dar fiecare bășică era luminată dinăuntru și lumina asta era cu totul alta decît lumina din apă. Bășicile aveau o luminiscență roșie, portocalie, galbenă, pe cîtă vreme apa își menținea mereu o nuanță mai dulce — purpurie, verzuie, albastră. Nu mi-am închipuit niciodată că pot exista combinații de culori atît de bogate…

Kravțov prinse un fulger și-l examină cu atenție. Mi s-a părut că nu prea era mulțumit și că se temea de ceva. De fapt îmi închipuiam eu de ce anume putea el să se teamă. Dar teama de la început, ca să zic așa, a trecut. Nu știu de ce nu-mi venea să cred că s-ar putea produce o catastrofă.

Pe urmă Kravțov a coborît în cală și s-a apucat să aleagă fulgerele. După cîte mi-am dat eu seama, le alegea în primul rînd pe cele mai periculoase. Am observat că erau mai luminoase ca celelalte.

Am avut destulă bătaie de cap cu fulgerele astea. Le scoteam cîte două-trei bucăți. Kravțov le pescuia cu o plasă, mi le dădea mie, iar eu le scoteam la suprafață și le puneam în barcă. Cînd adunam vreo douăzeci — douăzeci și cinci de fulgere, mă urcam în barcă și vîsleam spre insuliță. Aici așezam fulgerele într-o mică peșteră, la gura căreia întinsesem o foaie de cort. Apoi mă întorceam sub apă, la Kravțov. Din oră-n oră făceam cîte o pauză. Atunci venea pînă la noi o șalupă (”Grom” se afla la o depărtare de vreo două ancabluri, căci Kravțov i-a interzis să se apropie) și în vreme ce noi ne odihneam, băieții schimbau baloanele din acvalanguri. Aerul comprimat din aceste aparate se consumă repede.