Ghenrih Altov - Legendele Capitanilor Stelari

Lucra douăzeci și patru de ore pe zi. Seara noi plecam de la institut, dar creierul electronic al mașinii continua să prelucrcze informațiile, să schimbe acordul subansamblurilor de comandă logică. Dimineața ne așteptau surprize. Odată mașina s-a apucat să facă versuri. Erau niște versuri ciudate despre o bătaie între „pisicile orizontale” și „meridianul simetric”…

Într-un rînd am venit la institut noaptea. Mașina stătea într-o cameră cufundată în întuneric. Pe panoul cu indicatoare ardea numai un mic bec violet, ceea ce însemna că mașina e bine dispusă.

Am rămas multă vreme în întuneric. Era o liniște adîncă. Deodată mașina a izbucnit în rîs. Da, a izbucnit în rîs! S-a aprins semnalul verde și a zbîrnîit prelung soneria…

…Acum, cînd scriu rîndurile acestea, mașina rîde iar. Mă aflu în altă cameră, dar ușa e întredeschisă, așa că aud zbîrnîitul soneriei. Mașina rîde de ecuațiile de gradul al doilea. Scotocește prin memoria ei colosală, caută texte cu ecuații de gradul al doilea și rîde.

Cîndva Claude Bernard a spus: „Să nu vă fie teamă de faptele contradictorii; fiecare din ele e germenele unei descoperiri”. Noi însă avem mult prea multe fapte contradictorii. Uneori am impresia ca am creat o mașină imperfectă…

Sau poate așa e bine?

Iată ce cred eu:

Mașina nu poate fi comparată cu omul. În concepția noastră roboții sînt aproape oameni, înzestrați fie cu răutate mecanică, fie cu superinteligență mecanică. Prostii! Întrebarea dacă mașina poate să gîndească e o întrebare naivă. Trebuie răspuns simultan și „nu” și „da”. Nu, pentru că gîndirea omului e formată de viața în societate. Da, pentru că mașina poate totuși să gîndească și să simtă. Nu ca omul, ci ca o altă ființă oarecare. Ca o mașină. Şi asta e ceva nici mai bun, nici mai rău decît gîndirea omului, ci pur și simplu altceva. Mașina poate să determine temperatura aerului cu o precizie pînă la miimi de grad, dar ea nu va simți și nu va înțelege niciodată ce e vîntul care mîngîie pielea. Iar omul nu va simți niciodată ce este modificarea autoinducției, nu va cunoaște procesul de magnetizare. Omul și mașina sînt elemente diferite.

Numai atunci va putea mașina să gîndească ca omul cînd va avea tot ceea ce are omul: patrie, familie, însușirea de a simți omenește lumina, sunetul, mirosul, gustul, căldura și frigul…

Dar atunci ea va înceta de a mai fi mașină.

Kravțov mi-a dăruit cinci fulgere globulare. Două din ele le mai am și acum. Unul, cît o portocală, iradiind o lumină liliachie odihnitoare, atîrnă în antreu. Cred că o să mai țină încă vreo jumătate de an. Are, cum ar zice Kravțov, un caracter foarte agreabil și liniștit. Celălalt fulger nu e mai mare ca o mică alună. E de culoarea lămîii, dar uneori se face roșu și bîzîie. Nu pot să-l țin cu nici un chip într-un loc. Caută să pătrundă în ungherele cele mai nepotrivite. O dată l-am găsit în buzunarul trenciului. Am observat abia în stradă. Acum țin fulgerul acesta într-o vază de flori, pe care am acoperit-o cu două cărți groase. Din vază nu mai iese el!

De altfel nu trebuia să vorbesc de fulgere. Ceea ce vreau să povestesc despre Kravțov trebuie început cu salvarea lui.

Asta s-a întîmplat acum un an, pe toamnă. Vasul de salvare „Grom”, pe care eram scafandru șef, stătea ancorat în rada din Baku. Semnalul de naufragiu ne-a parvenit la miezul nopții, cînd furtu-na era în toi. Trebuie spus că golful din Baku e parcă anume destinat a fi adăpost în caz de furtună. Închipuiți-vă o potcoavă între capetele căreia stă o monedă. Potcoava e golful din Baku, iar moneda e insula Narghin. Toată furia furtunii se sparge de insulița aceasta, care stă la intrarea în golf. Desigur, cînd e furtună se ridică și în golf valurile, dar ele nu mai prezintă nici un pericol.

În noaptea aceea însă se stîrnise și în golf ceva de neînchipuit. Vîntul își schimba mereu direcția și izbea în rafale, de parcă ar fi vrut să doboare micul vas. Vizibilitatea era infectă. Pe deasupra valurilor gonea o perdea deasă de stropi. Luminile orașului, de obicei puternice și clare, erau învăluite într-o pîclă. Deasupra mării se ridicase o geană de lumină roșiatică, difuză, care producea o impresie lugubră.

Așa cum am mai spus, semnalele de naufragiu le-am primit la miezul nopții. Căpitanul ceru ordine de la direcția salvării și, ca să nu se piardă vremea, ordonă să se ridice ancora. Echipajul se învioră numaidecît. Ştiam că acum furtuna se va potoli repede. Veți întreba de unde știam. Aici intervine nu meteorologia, ci căpitanul nostru, Nikolai Alexeevici Vorobeicik. Căpitanul Vorobeicik semăna cu un contabil. Cu un contabil tînăr încă (abia împlinise treizeci și trei de ani), foarte zelos și conștiincios, care cu timpul va deveni neapărat contabil-șef. Căpitanul avea o față blîndă, chiar timidă, pistruiată (nu bătută de vînturi sau bronzată, căci, nu știu de ce, Vorobeicik nu se bronza), sprîncenele blonde și părul bălai, îngrijit pieptănat cu cărare. Vorbea cu o voce înceată, care părea că scîrțîie. Cred că folosea mai des decît toți ceilalți căpitani din Serviciul de navigație de pe Marea Caspică astfel de cuvinte ca „vă rog” sau „fiți amabil”.

Trebuie să spun de la bun început că Vorobeicik se pricepea bine la treburile marinărești. Nici nu mai trebuie spus că la noi pe vas domnea o ordine exemplară. Asta așa e. Atît că n-avea căpitanul nostru acea cutezanță proprie marinarilor, și echipajul, alcătuit din băieți tineri, care știau să prețuiască romantismul mării, nu putea să nu regrete lucrul acesta. Cîteodată, știți, e plăcut să auzi de pe puntea de comandă țipetele unui lup de mare trecut prin ciur și prin dîrmon: „Tunete și fulgere! Toată lumea pe covertă, ocupați-vă locurile, ridicați ancora!” Fără nici un fel de „vă rog”… Şi apoi Vorobeicik avea o baftă teribilă. Noi eram încredințați că furtuna poate să înceapă numai după ce Vorobeicik va fi adus vasul în port. Şi dimpotrivă, era destul ca Vorobeicik să dea ordinul de ieșire în larg, pentru ca orice furtună să se potolească numaidecît. Într-un an cît am servit eu pe bordul lui „Grom” nu s-a întîmplat nici un naufragiu, n-a fost niciodată stare de alarmă, totul a mers bine. Altor nave puteau să li se întîmple (și li se întîmplau!) tot felul de neplăceri. Alte nave puteau să treacă (și treceau!) prin tot felul de încercări. Cu Vorobeicik nu se întîmpla nimic de felul acesta. Poate știți, e un praf împotriva rechinilor. Arunci în apă o capsulă și poți să te scalzi cît poftești, că nu se vîră nici un rechin. Are praful acesta un miros pe care rechinii nu-l suportă. Ei bine, Vorobeicik era mai tare ca praful: orice nenorocire căuta să-l ocolească cu trei ancabluri… [5] * Ancablură — unitate de lungime egală cu a zecea parte dintr-o milă marină, (n. red. rom.) *

Așa s-a întîmplat și de data asta. Abia a ordonat Vorobeicik ridicarea ancorei, că vîntul a început să slăbească văzînd cu ochii. Cînd ieșeam din golf, furtuna dispăruse. Bătea, firește, un vînt proaspăt, marea se mai zbenguia, dar furtuna se potolise brusc. Vorobeicik îi spuse primului secund: „În caz de ceva, te rog să mă chemi” și coborî în cabina lui. Dar peste noapte, cum cred că vă închipuiți, nu s-a întîmplat absolut nimic. Vorobeicik avea, ca întotdeauna, noroc.

La revărsatul zorilor eram în regiunea insulei Falca Sfărîmată. Vasul de pe care primiserăm semnalele de naufragiu se scufundase cu vreo trei ore înainte de sosirea noastră. Echipajul a fost cules de un tanc petrolier care naviga fără încărcătură. Era dat dispărut doar singurul pasager de pe bordul lui „Pîtlivîi” (așa se numea vasul naufragiat). Ni s-a ordonat să cercetăm cu atenție locul naufragiului și să încercăm să-l găsim pe acest pasager.