Ghenrih Altov: Legendele Capitanilor Stelari

Ideea lui nu era de loc rea. În orice caz asta ne oferea o oarecare șansă de salvare. Trebuia să luăm un fulger, să ne urcăm pe creștetul unei stînci și, fluturînd prin fața lui o bucată din foaia de cort, să transmitem semnale lui „Grom”. Ce e drept, nu știam în ce direcție se afla vasul, dar fulgerul răspîndea lumină circular, pe toată circomferința de treizeci și doi de carți.

…Nu era nici o plăcere să ieși din peștera caldă. Obosiserăm al naibii peste zi, iar urcușul pe stînca abruptă era greu chiar și pentru un om odihnit. Mărturisesc că m-am gîndit din nou să aruncăm în mare blestematele alea de fulgere, ca să le ducă vîntul unde-o fi să fie. Dar nu i-am mai spus nimic lui Kravțov. Dacă e s-o pățim, barem să rămînem buni tovarăși!

Am tăiat o bucățică din foaia mare de cort care acoperea intrarea în peșteră. Kravțov alese un fulger luminos și-l înfășură în plasă. Am pornit urcușul. Stînca nu era prea înaltă; să tot fi avut vreo trei metri și jumătate, poate patru. Dar eu nu vedeam aproape nimic. Ochii, inflamați din pricina luminii puternice mă dureau și lăcrimau. Totul în jur părea cufundat într-o beznă desăvîrșită. Am fost nevoiți să înfășurăm imediat fulgerul în pînză, pentru că ne orbea.

Acești patru metri am să-i țin minte cît oi trăi. Vîntul rece și umed mă silea să mă lipesc de stîncă, iar stînca era ascuțită, parcă avea ghimpi. Mi-am zdrelit pînă la sînge mîinile și picioarele și m-am lovit la un umăr. Şi dacă totuși am ajuns sus, asta numai mulțumită lui Kravțov. M-a azvîrlit pur și simplu pe creștetul stîncii, pe cînd eu n-am mai putut să-l trag în sus…

Semnalul de primejdie constă din nouă lumini — șase scurte și trei lungi. Fulgerul se smulgea în bătaia vîntului. Legasem plasa de curea, căci în mîini țineam pînza. Nu vedeam nimic. Fulgerările mă orbiseră cu totul. Din pricina luminii puternice o durere cumplită îmi sfredelea ochii. Apoi am căzut într-o stare de apatie. Mi-am zis că „Grom” n-o să vină: Vorobeicik n-o să cuteze să se apropie de Falca Sfărîmată. Dar semnalizam mai departe. Trei puncte, trei linii, trei puncte… La început mai număram semnalele, pe urmă m-am încurcat și nu le-am mai numărat. Mîinile lucrau singure. Trei puncte, trei linii, trei puncte…

Nu-mi aduc aminte cît timp a trecut. La un moment dat Kravțov m-a tras de picior. M-am întors și am văzut o fîșie de lumină dănțuind pe întinsul mării. Era un reflector.

„Grom” venea spre insulă!

M-am dat jos de pe stîncă. Kravțov desprinse plasa cu fulgerul și mă tîrî în jos, la peșteră. S-a priceput să-mi pună la ochi o cîrpă udă. Durerea a mai slăbit, dar stăruia într-una.

După o jumătate de oră a venit să ne ia o șalupă de pe „Grom”. Nici acum nu știu cum de-au reușit băieții să se apropie de stînci. Valurile vuiau atît de tare că nu se auzeau nici strigătele oamenilor. Şalupa se umplea de apă, care trebuia scoasă tot timpul.

De cum se văzu puntea lui „Grom”, Kravțov strigă:

— Tovarășe căpitan, vasul să plece imediat de aici… Imediat!

Nu l-am văzut pe Vorobeicik (mă dureau ochii și-mi venea greu să-i deschid), dar i-am auzit vocea — politicoasă, scîrțîită, foarte calmă:

— Fii, te rog, liniștit. Avem tot timpul să ne îndepărtăm.

M-am silit să deschid ochii. Voiam să-l văd pe Vorobeicik. Vă jur că era la fel ca întotdeauna!

— Grăbiți-vă, tovarășe căpitan, grăbiți-vă, stărui Kravțov. Fulgerele pot să explodeze dintr-o clipă în alta!

— Mulțumesc, am să țin seama de sfatul dumitale, răspunse Vorobeicik. Totuși nu ne convine să ne grăbim prea mult. Explozia va stîrni un val uriaș, un tsunami [6] * Tsunami — numele japonez al uriaşelor valuri provocate de cutremure submarine (n. red. rom.) * care se propagă cu o viteză de avion, așa că tot nu scăpăm noi de el. Mașinile însă trebuie cruțate.

Kravțov izbucni în rîs, spuse:

— Aveți dreptate, tovarășe căpitan, și se apucă să fluiere cîntecul lui preferat.

Fulgerele au explodat abia peste o oră, cînd „Grom” se afla deja la cincisprezec mile de insulă. Mi-am ridicat bandajul pe care mi-l pusese doctorul și împreună cu ceilalți am dat fuga pe punte. La pupa, spintecînd întunericul nopții, se ivi un disc galben, care răspîndea o lumină orbitoare. În primul moment semăna cu Soarele pe jumătate ascuns după orizont. Apoi focul se înălță, deveni alb-liliachiu, lumină marea zbuciumată și se stinse brusc, lăsînd în zare o geană roșietică ce se destrăma încet.

Insula Falca Sfărîmată încetase să mai existe.

Cele de mai jos s-au petrecut demult. Vremea a șters din memoria generațiilor care s-au succedat numele adevărate ale acelora care au zburat spre Soare. După numele navelor, oamenii au încetat să le spună Icar și Dedal. Se spune, de asemenea, că navele se numeau altfel, iar numele de Icar și Dedal au fost luate dintr-un mit antic. Ne îndoim să fi fost așa, căci nu Dedal, ci cel căruia acum i se spune Icar le-a spus cel dintîi oamenilor:

„Noi vom zbura prin Soare!”

Asta a fost demult. Oamenii părăseau încă timizi Pămîntul, dar apucaseră să cunoască frumusețea îmbătătoare a Lumii Stelelor, și spiritul nestăvilit al descoperirilor îi ducea către stele. Şi dacă pierea o navă, alte două plecau spre Lumea Stelelor. Reveneau pe Pămînt după mulți ani, pîrjolite de dogoarea unor sori îndepărtați, pătrunse de frigul spațiului infinit. Şi iar plecau în Lumea Stelelor.

Cel căruia i se spune acum Icar s-a născut pe o navă. A trăit mult, dar rareori a văzut Pămîntul. El a zburat spre Procyon și Lacaille, el a atins primul steaua Van Maanen. În sistemul planetar al stelei Leyten s-a luptat cu orocho, cea mai înfiorătoare dintre ființele cunoscute în acea vreme.

Natura l-a înzestrat bine pe Icar și el i-a cheltuit generos ca Soarele darurile. Era de o cutezanță vecină cu nebunia, dar norocul nu l-a trădat niciodată. La bătrînețe nu era bătrîn. Nu cunoștea oboseala, teama, desperarea.

Aproape toată viața l-a însoțit în zboruri prietena lui. Se zice că ea și-a găsit moartea în timpul coborîrii pe planetă din sistemul Eridan. El a continuat să descopere alte lumi, dîndu-le numele ei.

Da, printre cei care zburau spre stele nu era om care să-și poată măsura vitejia cu Icar. Şi totuși oamenii au rămas mirați cînd l-au auzit spunînd: „Noi vom zbura prin Soare!”

Pînă și prietenii lui — și avea mulți prieteni — au rămas tăcuți. Oare se poate zbura prin Soarele incandescent? Oare nu-l va preface în scrum pe acel îndrăzneț astrul de foc? Icar însă spunea:

„Uitați-vă la tuburile gazoluminiscente. Înăuntrul lor e o temperatură de sute de mii de grade. Dar eu pun mîna pe tubul gazoluminiscent și nu mi-e teamă c-am să mă ard. Asta deoarece substanța dinăuntrul tubului nu e în formă gazoasă, lichidă sau solidă, ci în a patra stare — în formă de plasmă, într-o stare de rarefiere maximă.” I se obiecta:

„Oare tu nu știi că înăuntrul Soarelui nu e plasmă, ci o substanță de douăsprezece ori mai densă decît plumbul!?”