Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

Chmeee aştepta.

— Combustibilul este format din protoni fierbinţi, proveniţi din soare. Vântul solar.

— Aha! exclamă Păpuşarul. Vom stimula soarele să multiplice consumul de combustibil cu un factor de douăzeci. Formele de viaţă expuse exploziilor vor muri sau se vor transforma drastic. Împingerea va spori cu acelaşi factor. Jeturile de orientare fie ne vor ajuta să ne salvăm, fie vor exploda…

— Ultimule, nu mai avem timp să le reproiectăm!

— Irelevant, interveni Chmeee, în afară de cazul când Louis se înşală total. Teela a inspectat acele motoare în timp ce erau montate.

— Aşa-i. Dacă n-ar fi fost suficient de rezistente, şi-ar fi propus să adauge un factor de siguranţă, pentru a se feri de ghinionul unei explozii solare mult prea mari. Ştia că acest lucru este posibil. Dublă gândire.

— Ghidarea exploziei nu ne este neapărat necesară, ci doar convenabilă, continuă Kzinul. Să deconectăm subsistemul de generare al fasciculului laser. Apoi, dacă este nevoie, Acul va fi plasat acolo unde dorim să ajungă explozia. Îl vom folosi ca pe o ţintă, prin accelerarea lui până ce se va declanşa sistemul apărării antimeteoritice. Acul este invulnerabil.

Louis aprobă din cap.

— Dorim ceva mult mai precis. Vom face treaba mai repede şi vom ucide mai puţini oameni. Dar… la naiba! N-o putem face! Nu putem!

Ultimul îi însoţise pentru a inspecta componentele apărării antimeteoritice. Nimeni nu-i ceruse acest lucru. Dispozitivul senzorial pe care-l demontase de pe Ac trebuia operat de buzele sau limba unui Păpuşar. Când sugerase să-l înveţe pe Louis cum să manevreze comenzile, utilizând pense şi pensete, Louis îi râsese în nas.

Ultimul petrecuse câteva ore în secţiunea blocată a Acului . Apoi îi urmase afară, prin tunel. Coama îi era vopsită în fâşii frumos pieptănate, ce străluceau în sute de culori. „Fiecare doreşte să arate bine la propriile lui funeralii” , gândi Louis şi se întrebă dacă nu era chiar adevărat.

Nu avuseseră nevoie să utilizeze o bombă pentru dezafectarea subsistemului laser. Ultimul pierduse o zi întreagă căutând comutatorul de oprire şi folosise un disc încărcat cu instrumente demontate, dar în cele din urmă îl găsise.

Reţeaua cablurilor supraconductoare îşi avea punctul nodal în scrith-ul aflat la treizeci de kilometri sub Polul Nord al Hărţii Marte. Descoperiseră un stâlp central, înalt de treizeci de kilometri, o teacă tubulară din scrith conţinând pompele de răcire ale Hărţii Marte. Complexul din vârf trebuia să fie Centrul de Control, presupuseseră ei. Găsiseră acolo un labirint de sasuri şi fiecare putea fi trecut numai dacă se rezolva un fel de proiect puzzle. Ultimul reuşise.

Trecuseră de ultima uşă. Dincolo, găsiseră un dom strălucitor luminat, un sol aparent uscat şi un podium în centru. Dar şi un miros care-l trimisese pe Louis valvârtej înapoi, pentru a-şi salva viaţa; pe drum, agăţase un Kawaresksenjajok uluit, de încheietura fină a mâinii. Sasul începuse să se închidă, iar băiatul nu se hotărâse să fugă. Louis îl plesnise peste cap şi continuase să fugă. Trecuseră de trei sasuri până să se oprească.

În cele din urmă, Chmeee li se alătură.

— Drumul traversează o parcelă de sol, sub un soare artificial. Echipamentul automat de grădinărit s-a defectat şi puţine plante mai cresc acolo, dar le-am recunoscut.

— Şi eu, spuse Louis.

— Cunosc mirosul. E puţin cam neplăcut.

— Eu n-am mirosit nimic! se plânse băiatul. De ce m-ai târât astfel? De ce m-ai lovit?

— Flup , spuse sec Louis.

În sfârşit, înţelegea; Kawaresksenjajok era prea tânăr pentru ca mirosul să aibă un înţeles pentru el.

Astfel, băiatul din specia Constructorilor Oraşului rămase cu extratereştrii. Louis Wu nu avea să vadă ce se întâmpla în camera de control. Se întoarse singur la bordul Acului .

Sonda era încă departe, pe arcul Lumii Inelare, la distanţă de minute-lumină. O fereastră-hologramă, strălucind pe negrul bazaltului din exteriorul pereţilor Acului , prezenta prin camerele ei imaginea telescopică mai puţin luminoasă a unui astru oarecum mai puţin activ decât Sol. Probabil că Ultimul o setase astfel, înainte de a pleca.

Osul rupt al braţului lui Harkabeeparolyn se vindecase uşor curbat; vechea trusă med a Teelei nu-şi făcuse treaba pe deplin. Dar se vindecase. Louis era acum mai îngrijorat de sănătatea ei mentală.

Nu avea nimic în jur din lumea sa, în afara propriilor amintiri — un adevărat şoc cultural. O găsise pe patul de apă privind la soarele mărit. Dăduse din cap când o salutase. Ore în şir nu se mişcase.

Louis încercase s-o facă să vorbească. Nu era bine. Ea încerca să-şi uite trecutul, absolut tot.

Găsise o cale mai bună atunci când încercase să-i explice situaţia din punct de vedere fizic. Ea ştia ceva fizică. Louis nu avea acces la facilităţile holografice şi la computerul Acului , aşa că desenase diagrame pe pereţi. Dăduse din mâini până obosise şi se părea că ea înţelesese destul de mult.

În a doua noapte după întoarcere, se trezise şi o văzuse cu picioarele încrucişate sub ea pe patul de apă, privindu-l gânditoare şi ţinând lanterna-laser în poală. Îi întâlnise privirea sticloasă, apoi îşi rotise braţul într-o volută largă, pentru a-i întoarce spatele, şi îşi continuase somnul. Se trezise în dimineaţa următoare. „Tanj, nu se întâmplase nimic!”

În după-amiaza aceea, împreună cu ea, privi cum se ridică o erupţie din soare şi se întinde, se întinde, se întinde. Discutară foarte puţin.

Un falan mai târziu: zece rotaţii ale Lumii Inelare.

Departe, pe arcul Lumii Inelare, douăzeci şi una de flăcări de lumânare străluceau puternic, la fel de puternic precum coroana soarelui hiperactiv ce se arăta de sub marginea unui pătrat de umbră.

Acul era tot încastrat în bazaltul de sub Harta Marte. Echipajul lui privea o fereastră-hologramă, furnizată de camerele sondei. Sonda se odihnea acum pe faleza ce marca marginea Hărţii Marte, pe o zăpadă de bioxid de carbon, acolo unde marţienii nu ar fi îndrăznit să ajungă.

Între cele două şiruri de flăcări de lumânare, plante, şi animale, şi oameni mureau. Într-un număr ce ar fi făcut ca spaţiul uman să arate pustiu, plantele se uscau sau creşteau monstruos. Insectele şi animalele continuau să se înmulţească, dar nu după caracteristicile speciei lor. Valavirgillin se întreba de ce murise tatăl ei şi de ce ameţea ea atât de des, dacă totul făcea parte dintr-o condamnare generală şi ce rol avea în aceasta Omul din Stele?

De la o distanţă de nouăzeci de milioane de kilometri, nu se zărea nimic. Se distingeau doar flamele colectoarelor Bussard, arzând cu intensitate sporită.

— Sunt încântat să vă anunţ, spuse Ultimul, că centrul masei Lumii Inelare se deplasează înapoi spre soare. Peste alte şase sau şapte rotaţii, vom putea seta apărarea antimeteoritică aşa cum am găsit-o, astfel încât să tragă numai asupra meteoriţilor. Eficienţa a cinci la sută din jeturile de orientare va fi suficientă pentru a menţine structura pe loc.

Chmeee mormăi satisfăcut. Louis şi Constructorii Oraşului continuau să privească holograma ce lucea în profunzimea bazaltului negru.

— Am învins, continuă Ultimul. Louis, mi-ai încredinţat o sarcină a cărei importanţă se compară numai cu însăşi construcţia Lumii Inelare şi mi-ai cerut viaţa ca zălog. Acum, pentru că am învins, îţi pot accepta aroganţa, dar există unele limite. Doresc să te aud felicitându-mă. În caz contrar, am să-ţi întrerup aerul.