Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

— Okay. Şapte, opt, cui îi pasă?

— Louis, unde ai spus că este localizat sistemul de apărare antimeteoritică?

Exista o anumită nuanţă în tonul Păpuşarului…

— N-am spus. Nu ştiu.

— Ai spus, pătratele de umbră. Eşti înregistrat. Trebuie să fie pe pătratele de umbră, dacă apărarea antimeteoritică nu poate proteja şi partea de dedesubt a Lumii Inelare…

Păpuşarul avea o voce egală, din care nu răzbătea nici o emoţie.

— Trebuie să admit că am greşit?

— Acum, fii atent, Louis. În timp ce înaintăm cu 7,04 kilometri pe secundă, soarele scânteiază. Îl am pe înregistrările vizuale. Nu-l vedem din cauza scuturilor antiradiaţie. Soarele expulzează un jet de plasmă de câteva milioane de kilometri lungime. Este dificil de observat pentru că este îndreptat direct spre noi. Nu se arcuieşte în câmpul magnetic solar, aşa cum o fac în mod obişnuit alte erupţii solare.

— Pe noi nu ne-a lovit o erupţie solară.

— Această erupţie se întinde pe mai multe milioane de kilometri, timp de douăzeci de minute. Apoi, virează în violet.

— Dumnezeule!

— Un laser cu gaz, la o scară foarte mare. Solul încă străluceşte acolo unde l-a lovit flama. Estimez că a acoperit o regiune cu un diametru de 10 kilometri: nu este o rază prea îngustă, dar, în mod normal, n-ar avea nevoie să fie. Socotind doar o eficienţă moderată, o erupţie de o asemenea dimensiune ar putea furniza energia necesară unui laser cu gaz cu o putere de 3 x 10 27ergi pe secundă, timp de aproape o oră.

Se lăsase tăcerea.

— Louis?

— Lasă-mă un minut. Ultimule, asta este o armă impresionantă. — Apoi, îi străfulgeră prin minte: secretul Inginerilor Lumii Inelare. — De aceea se simţeau ei în siguranţă. De aceea au putut să construiască Lumea Inelară. Puteau respinge orice fel de invazie. Aveau o armă laser mai mare decât lumile, mai mare decât sistemul Pământ-Lună, mai mare decât… Ultimule, cred că am să leşin…

— Louis, nu avem timp de asta!

— Ce a declanşat jetul? Ceva a provocat soarele să arunce plasma. Ceva magnetic, trebuie să fie magnetic. Ar putea fi una dintre funcţiunile pătratelor de umbră?

— Eu n-aş spune asta. Camerele au înregistrat doar faptul că pătratele de umbră s-au dat la o parte, pentru a permite fasciculului să treacă, comprimându-se în altă parte, probabil pentru a proteja solul de o radiaţie sporită. Nu putem presupune că acelaşi pătrat de umbră manipulează magnetic fotosfera. Un Inginer inteligent ar fi proiectat două sisteme complet independente.

— Ai dreptate, fără nici o îndoială. Totuşi, n-ai vrea să verifici? Am înregistrat toate efectele magnetice posibile, din trei unghiuri diferite. Află ce a provocat erupţia solară. Allah, Kdapt, Brahma, Finagle, faceţi să fie pătratele de umbră! Ultimule, orice ai afla, nu te retrage în tine!

Urmă o pauză ciudată. Apoi:

— În asemenea condiţii, acest lucru ne-ar afecta pe toţi. N-am să fac asta, exceptând cazul în care n-ar mai exista nici o speranţă. Ce crezi?

— Totdeauna mai rămâne o speranţă. Adu-ţi aminte de asta! În sfârşit, se vedea Harta Marte. Era mai departe decât Harta Pământ — o sută şaizeci de mii de kilometri direct spre tribord — dar, spre deosebire de aceasta, alcătuia o masă compactă. Din acel unghi, semăna cu o linie neagră: treizeci de kilometri deasupra mării, aşa cum prezisese Ultimul.

O lumină roşie clipea pe pupitrul de comandă al landerului. Temperatura: patruzeci şi patru de grade Celsius, numai bună pentru o baie termală. Nici o luminiţă nu se zărea pe marele coşciug care-l adăpostea pe Chmeee. Autodocul îşi avea propriul sistem de control al temperaturii.

După toate aparenţele, Kzinii rămăseseră fără explozibili. Dar rezerva de lemn de foc părea infinită. Treizeci de mii de kilometri de parcurs, cu şase kilometri şi jumătate pe secundă.

— Louis?

Bărbatul ieşi din câmpul de dormit. „Ultimul,” gândi el, „arată îngrozitor.” Coama îi era răvăşită, iar pielea jupuită pe o parte. Era înţepenit ca şi cum genunchii i-ar fi fost făcuţi din lemn.

— O să ne gândim la altceva, îi spuse Louis. — Ar fi dorit să treacă prin perete şi să-l pocnească în coamă, pentru a-i da o anumită siguranţă. — Poate există vreo bibliotecă în castel. Poate Chmeee deja ştie ceva ce noi nu ştim. Tanj, poate echipa de reparaţie cunoaşte deja răspunsul!

— Cunoaştem acelaşi răspuns. O şansă de a studia petele solare de dedesubt. — Vocea Păpuşarului era rece ca iarna; vocea unui computer. — Ghiciseşi, nu-i aşa? Modelul hexagonal al supraconductorilor încastraţi în fundaţia Lumii Inelare. Scrith-ul poate fi magnetizat să manipuleze jeturile de plasmă din fotosfera solară.

— Mda…

— Se pare că un asemenea eveniment a descentrat Lumea Inelară. Un jet de plasmă creat pentru a pulveriza un meteorit, o cometă rătăcită sau o flotă de pe Pământ sau de pe Kzin. Plasma a lovit Lumea Inelară. Nu mai existau jeturi de orientare care s-o aducă înapoi. Oricum, fără jetul de plasmă, meteoritul ar fi făcut acelaşi lucru. Echipa de reparaţii a venit mai târziu: prea târziu.

— Să sperăm că nu.

— Reţeaua nu este o rezervă pentru jeturile de orientare.

— Nu. Te simţi bine?

— Nu.

— Ce intenţionezi să faci în continuare?

— Am să-ţi urmez ordinele.

— Bine.

— Dacă aş mai fi Ultimul acestei expediţii, aş renunţa.

— Te cred.

— Ai ghicit şi ce era mai rău? Am calculat că, probabil, soarele poate fi mutat. Poate fi stimulat să producă jeturi de plasmă, iar plasma poate fi făcută să acţioneze ca un laser cu gaz, formând astfel un fel de propulsor fotonic chiar pentru soare. Lumea Inelară ar fi împinsă şi ea de gravitaţia acestuia. Dar chiar şi cea mai mare împingere posibilă ar fi infimă, prea mică pentru a ne ajuta. Dacă acceleraţia ar depăşi 2 x 10 -4g, Lumea Inelară ar fi lăsată în urmă. În orice caz, radiaţia de la jetul de plasmă ar distruge complet ecologia. Louis, râzi ?

Pământeanul râdea cu adevărat.

— Nu mi-a trecut niciodată prin minte să mut soarele, rosti el printre hohote. Niciodată n-aş fi făcut-o. De fapt, ai mers până la capăt, ai făcut calculele ?

Vocea mecanică şi rece ca iarna se auzi din nou:

— Am mers. Nu ne este de folos. Ce-a mai rămas?

— Urmează ordinele. Menţine viteza asta de şase kilometri şi jumătate pe secundă, direct spre sensul invers rotaţiei. Dă-mi de ştire când pot să mă transfer în lander.

— Da, da.

Păpuşarul se întoarse şi se îndepărtă.

— Ultimule?

Un cap se întoarse, scrutându-l pe Louis.

— Uneori, n-are rost să te dai bătut.

Toate luminiţele străluceau, în nuanţe de verde. Oricare ar fi fost situaţia medicală, autodocul funcţiona din plin. Înăuntru, Chmeee trăia — era în viaţă, chiar dacă nu şi sănătos. Dar termometrul de pe puntea de comandă indica o temperatură de şaptezeci şi unu de grade Celsius.

— Louis, eşti gata de traversare?

Harta Marte era o virgulă neagră sub nivelul hologramei „fereastră”, direct spre tribord. Harta Kzin era destul de greu de zărit — în faţa lui Marte, cu câteva grade de arc şi optzeci de mii de kilometri mai departe, Louis remarcă o linie întreruptă, bleu-gri, profilată pe marea de aceeaşi culoare.

— Nu suntem încă exact în partea opusă.

— Nu. Rotaţia Lumii Inelare va impune în continuare o diferenţă de viteză între Ac şi lander. Vectorul este însă vertical. Putem să-l compensăm.