Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

Tunul vehiculului se roti spre camerele de luat vederi şi trase. Izbucniră flăcări şi camerele tremurară. Masivele pisici portocalii, după ce se pitiseră în prima clipă, se ridicară pentru a examina rezultatul.

Nici o luminiţă de alarmă nu se aprinsese pe puntea de comandă.

— Sălbaticii ăştia n-au mijloacele necesare pentru a avaria landerul, concluzionă Ultimul.

Proiectile explozive împroşcară din nou landerul.

— Tocmai au vrut să-ţi confirme spusele. Continuă monitorizarea. Suntem suficient de aproape pentru a ajunge la el cu discurile de păşit?

Păpuşarul se privi în ochi şi rămase aşa preţ de câteva secunde. Abia după aceea, se decise să vorbească.

— Ne găsim la trei sute de mii de kilometri spre sensul de rotaţie de Harta Kzin şi la două sute de mii de kilometri spre babord. Această din urmă distanţă este lipsită de însemnătate. Distanţa spre sensul de rotaţie ar putea fi letală. Ea determină o viteză relativă între Ac şi lander de aproape o jumătate de kilometru pe secundă.

— Prea mult?

— Tehnologiile noastre nu sunt miraculoase, Louis! Discurile de păşit nu pot absorbi o energie cinetică mai mare de şaptezeci de metri pe secundă…

Exploziile împrăştiaseră focul. Gărzile Kzinti în armură îl aţâţară din nou. Louis se resemna cu greu.

— Foarte bine. Atunci cea mai rapidă cale de a mă trimite acolo este să ne îndreptăm direct spre sensul invers rotaţiei, până voi putea să folosesc discurile de păşit. Apoi, o să recuperăm din timp îndreptându-ne spre tribord.

— Da, da. Cu ce viteză?

Louis deschise gura să răspundă şi rămase cu ea căscată, căzând pe gânduri.

— Acum apare o întrebare fascinantă, spuse el în cele din urmă. Ce este considerat drept meteorit de către apărarea antimeteoritică a Lumii Inelare? Sau drept astronavă invadatoare?

Păpuşarul tropăi în spatele său şi acţionă comenzile de pe pupitrul de comandă.

— Am anulat acceleraţia. Trebuie să ne sfătuim în acest sens. Louis, nu înţeleg de unde ştiau Constructorii Oraşului că puteau clădi în deplină siguranţă sistemul de transport de pe Zidul de Margine. Au avut dreptate, dar cum au ştiut acest lucru?

Louis îşi clătină capul. Încerca doar să-şi închipuie; poate că Protectorii Lumii Inelare programaseră apărarea antimeteoritică să nu tragă asupra Zidurilor de Margine. Era un coridor sigur pentru propriile lor astronave… sau poate constataseră că şi asupra jeturilor de orientare computerul decidea să se tragă, atunci când acestea intrau în funcţiune.

— După cum am spus, Constructorii Oraşului au început cu astronave mici. Au încercat şi au văzut că merge.

— Stupid. Periculos.

— Ştim deja că au făcut astfel de lucruri.

— Ţi-am spus părerea mea. La ordinele tale, Louis: ce viteză? Deşertul înalt cobora gradat în pantă: un ţinut răscopt şi lipsit de viaţă, o ecologie deteriorată şi încălzită până la incandescenţă în urmă cu mii de falani . Ce provocase această izbitură de sub Lumea Inelară? În mod normal, o cometă n-ar fi putut să fie aşa de mare. Nu existau asteroizi, nici planete; fuseseră curăţate din sistem în timpul construcţiei Lumii Inelare.

Viteza Acului era deja respectabilă. Ţinuturile din faţă începuseră să se înverzească. Se zăreau panglicile argintii ale fluviilor.

— În prima expediţie, am zburat cu Mach 2, utilizând aeroscutere, răspunse în cele din urmă Louis. Asta ar însemna… opt zile până aş putea folosi discurile de păşit. Al naibii de mult. Presupun că apărarea antimeteoritică va trage numai asupra obiectelor care se mişcă rapid în raport cu suprafaţa. Dar cât de repede este rapid?

— Cea mai simplă cale este să accelerăm până se întâmplă ceva.

— Nu-mi vine să cred ! Am auzit un Păpuşar Pierson spunând acest lucru!

— Ai încredere în ingineria Păpuşarilor, Louis! Câmpul de stază va funcţiona. Nici o armă nu ne poate afecta în stază. În cel mai rău caz, vom reveni la starea normală după ce vom lovi suprafaţa, şi atunci vom merge mai departe cu o viteză mai mică. Există ierarhii ale riscului, Louis. Cel mai periculos lucru pe care-l putem face în următorii doi ani este să ne ascundem.

— Eu n-aş face-o — cum ar spune Chmeee — poate doar un Pierson… stai o clipă!

Louis îşi închise ochii şi încercă să gândească. Apoi, după câteva clipe, continuă:

— Fii atent cum sună asta. Mai întâi, noi am abandonat sonda distrusă, cea lăsată pe Bibliotecă…

— Am mutat-o de acolo…

— Unde?

— Pe cel mai apropiat pisc muntos cu scrith-ul descoperit. Era cel mai sigur loc la care m-am gândit. Sonda este încă utilă, deşi nu mai poate să fabrice combustibil.

— Este un loc bun. Nu încerca să o ridici. Doar pune-i în funcţiune toţi senzorii — procedează la fel şi cu senzorii de la bordul Acului şi cu cei ai landerului. Orientează-i pe cei mai mulţi spre pătratele de umbră. Acum, unde altundeva ai fi plasat tu apărarea antimeteoritică? Ţine cont de faptul că se pare că nu poate trage în ceva de sub Lumea Inelară.

— N-am nici o idee.

— Okay. O să îndreptăm camerele de luat vederi spre Arcadă. Spre pătratele de umbră. Spre soare. Spre Harta Kzin şi Harta Marte.

— Corect.

— Vom rămâne la o altitudine de o mie şase sute de kilometri. Să desprindem şi sonda din locaşurile hangarului? Să o programăm să ne urmeze?

— Singura noastră sursă de combustibil? Nu.

— Atunci, începe accelerarea până se întâmplă ceva. Cum sună asta?

— Da, da, răspunse Păpuşarul şi reveni la pupitrul de comandă. Iar Louis, deşi ar fi preferat o discuţie mai lungă, care să-i stimuleze gândirea, rămase tăcut.

Camerele de luat vederi îi atraseră privirea. Nici unul dintre pasagerii Acului nu le acordase atenţie. Chiar dacă s-ar fi uitat în direcţia potrivită, n-ar fi văzut decât strălucirea albă a stelelor şi lumina albastră, neuniformă, a Arcadei, profilată pe negrul spaţiului, precum şi un cerc negru în vârful Arcadei, acolo unde scutul antiflamă al Acului bloca razele soarelui.

Dar ei nici măcar nu priviseră.

Sub hiperpropulsorul avariat, ţinutul înverzise de viaţă. Dominau jungla, mlaştinile şi zonele sălbatice, întrerupte ocazional de petice extrem de neregulate de terenuri cultivate. Dintre locuitorii Lumii Inelare pe care-i întâlniseră până acum, puţini erau fermieri.

Se zăreau grupuri de corăbii pe întinderea mărilor. O dată, survolară un păienjeniş de drumuri — aproape o jumătate de oră, peste zece mii de kilometri lăţime. Telescopul puse în evidenţă cai ce purtau călăreţi sau tractau căruţe mai mici. Nici un vehicul cu motor. Cultura aparţinând Constructorilor Oraşului trebuie să fi decăzut aici, fără a mai înflori din nou.

— Mă simt ca o zeiţă, spuse Harkabeeparolyn. Nimeni n-ar putea să aibă parte de o asemenea privelişte.

— Am cunoscut o zeiţă, răspunse Louis. Cel puţin, aşa credea că este. Făcea şi ea parte dintre Constructorii Oraşului. Şi din echipajul unei astronave. Probabil văzuse şi ea ceea ce vezi tu acum.

— Ah!

— Vezi să nu ţi se suie la cap!

Muntele Pumnul-lui-Dumnezeu se micşora treptat. Luna Pământului s-ar fi cuibărit uşor în carcasa lui imensă. Trebuia să fie văzut de la o asemenea, distanţă, profilat pe un ţinut mai întins decât suprafeţele locuibile de pe toate lumile spaţiului cunoscut, pentru a i se aprecia măreţia. Louis nu se simţea aidoma unui zeu, ci dimpotrivă, extrem de neînsemnat. Vulnerabil.