Larry Niven - Inginerii Lumii Inelare

Capacul autodocului de la bordul landerului nu se mişcase.

— Ultimule, ar putea Chmeee să aibă şi alte răni?

Păpuşarul se afla în afara câmpului său vizual, dar vocea lui sosi clară.

— Desigur.

— Ar putea muri acolo?

— Nu. Louis, sunt ocupat! Nu mă deranja!

Vederea transmisă de telescop se înceţoşase. Ţinuturile luminoase situate la o mie şase sute de kilometri sub ei se deplasau vizibil acum; viteza Acului trecuse de opt kilometri pe secundă. Viteză orbitală pentru Pământ.

Puntea de nori strălucea destul de puternic pentru a-l deranja la ochi. Foarte departe, în spate, abia se mai zăreau cunoscutele modele cadrilate ale terenurilor cultivate. Chiar sub ei, ţinutul se adânci, apoi se ridică din nou şi se stabiliză în sute de kilometri de preerie netedă. Terenul acesta plat se întindea în toate părţile, cât vedeai cu ochii. Fluviile care curgeau aici se transformară în imense mlaştini, adesea verzui.

Se putea trasa o linie zimţată a contururilor unor golfuri, insule, istmuri sau peninsule: marca ţărmurilor de pe Lumea Inelară, proiectate pentru uzul corăbiilor şi navelor. Acesta era însă ţărmul dinspre sensul de rotaţie. Urmau apoi mai multe sute de kilometri de teren sărat şi otrăvit. Apoi, în fine, venea linia albastră a oceanului. Bărbatul simţi cum i se ridică părul pe spate, la amintirea recentă a impactului cu Pumnul-lui-Dumnezeu. Chiar şi la o asemenea distanţă, ţărmurile Marelui Ocean fuseseră ridicate; apele se retrăseseră peste o mie de kilometri.

Louis îşi frecă ochii înceţoşaţi. Jos, totul era mult prea strălucitor… Fulgere violete…

Apoi, întunericul.

Louis strânse cu putere ochii. Când îi deschise, era ca şi cum i-ar fi ţinut în continuare închişi: negru ca în interiorul stomacului.

Harkabeeparolyn ţipă. Kawaresksenjajok îşi întinse la-ntâmplare braţele, atinse umărul lui Louis şi se agăţă cu disperare de el. Ţipătul femeii încetă abrupt.

— Luweewu, unde ne aflăm? întrebă ea, printre dinţii ce-i clănţăneau.

— Aş face o presupunere hazardată şi aş spune că pe fundul oceanului.

— Corect, interveni Ultimul, pe tonul lui de contralto. Am o imagine bună pe radarul de profunzime. Să aprind un reflector?

— Evident.

Apa era întunecată. Acul nu se afla la o adâncime prea mare, aşa cum ar fi trebuit. Peşti îi dădeau târcoale; chiar o pădure de iarbă de mare era ancorată în apropiere.

Băiatul îl eliberă pe Louis din strânsoare şi se apropie de perete, presându-şi nasul de el. Privea şi Harkabeeparolyn, dar ea tremura.

— Luweewu, poţi să-mi spui ce s-a întâmplat? îngăimă ea. Poţi să faci să aibă sens?

— O să aflăm, răspunse Louis. Ultimule, ridică-ne. Întoarce-te la altitudinea de o mie şase sute de kilometri.

— Da, da.

— Cât de mult am rămas în stază?

— Nu ştiu să-ţi spun. Cronometrul Acului s-a oprit, desigur. Am să iau legătura cu sonda, pentru a-mi trimite date, dar întârzierea cauzată de viteza luminii este de şaisprezece minute.

— Cât de repede ne deplasăm?

— Cu 9,28 kilometri pe secundă.

— Atunci coboară chiar până la opt şi menţine-o aşa, până vedem ce s-a întâmplat.

Semnalele dinspre lander se restabileau pe măsură ce Acul se ridica la suprafaţă. Focul încă îl înconjura. Autodocul rămăsese tot închis. De-acum, Chmeee ar fi trebuit să iasă, gândi Louis.

O lumină albastră creştea din ce în ce mai mult în jurul lor. Acul străpunse suprafaţa oceanului şi se îndreptă spre înălţimi. Abia dacă se simţea o uşoară vibraţie, în timp ce oceanul se prăbuşea sub ei cu o acceleraţie de 20 g.

Imaginea din spate era instructivă.

În urma lor, pe o distanţă de şaizeci până la optzeci de kilometri, valuri înspumate se rostogoleau pe o plajă întinsă care fusese odată un platou continental submarin. O dâră adâncă se prelingea în spatele ţărmului. Acul nu lovise apa. Bila de foc izbise mai întâi solul şi alunecase înainte.

Departe, înapoia lor, plaja se transforma în preerie, iar şi mai departe, în pădure. Totul era în flăcări. Mii de kilometri pătraţi de furtuni de foc, flăcări izbucnind din toate părţile, ridicându-se vertical spre centru, la fel cum se ridica aburul deasupra unei întinderi de Flori-Oglindă, mult mai departe.

Numai impactul Acului n-ar fi putut produce aşa ceva.

— Acum ştim, interveni Ultimul. Apărarea antimeteoritică este programată să tragă deasupra teritoriilor nelocuite. Louis, sunt copleşit! Puterea consumată nu este mai prejos de proiectul de punere în mişcare a Flotei Lumilor. Deci, automatele pot repeta acest lucru.

— Ştim că cei din neamul Pak gândeau la scară mare. Cum au procedat?

— Nu vă sinchisiţi de mine o vreme. O să vă comunic mai târziu…

Şi zicând acestea, Ultimul dispăru.

Era plictisitor. Păpuşarul avea toate instrumentele. Ar fi putut să-şi scoată capetele din funcţiune, fără ca Louis să ştie… Oricum, în acest punct, nu mai putea să schimbe aranjamentul…

Harkabeeparolyn se freca pe braţ.

— Ce este? se interesă brusc Louis.

— Luweewu, nu-mi este uşor să întreb. Mă lasă nervii. Sunt lovită de forţe pe care nici măcar nu le pot descrie. Te rog, ce ni s-a întâmplat?

Louis oftă.

— Ar fi trebuit să vă povestesc despre câmpurile de stază şi despre sistemul de apărare antimeteoritică al Lumii Inelare. De asemenea, despre Păpuşarii Pierson, despre carcasele Produs General şi despre Pak.

— Sunt pregătită să ascult…

El îi povestea, ea aproba şi îi punea întrebări, apoi el continua să-i povestească. Nu putea fi sigur cât de mult înţelegea, întrucât chiar el ştia mult prea puţin faţă de ce şi-ar fi dorit să ştie. În principal însă, îi transmise mesajul că, din punctul lui de vedere, ştia foarte bine despre ce vorbea. Iar când ea deveni sigură de asta, se calmă, ceea ce, de altfel, urmărea şi Louis.

În cele din urmă, femeia îl luă în patul de apă, ignorând prezenţa lui Kawaresksenjajok, care zâmbea spre ei peste umăr; după aceea, puştiul reveni la perete, pentru a privi de dedesubt defilarea Marelui Ocean.

În rishathra , exista o anume liniştire. Falsă, poate. Cui îi păsa?

Fără îndoială, era o cantitate imensă de apă acolo jos.

De la cei o mie şase sute de kilometri, se putea vedea întinzându-se, până ce pătura aerului bloca privirea. Şi, pe majoritatea acestei distanţe, nu exista o singură insulă! Contururile fundului marin erau vizibile pentru că, în bună măsură, apa nu era suficient de adâncă. Singura insulă era cu mult în spate, şi aceea fusese, probabil, un pisc subacvatic înainte de distorsiunea produsă de Pumnul-lui-Dumnezeu.

Existau furtuni. Priviseră în van, sperând să găsească formele spirale specifice uraganelor şi taifunurilor. Remarcaseră însă mai mulţi nori ce semănau cu nişte fluvii proiectate în aer. Dacă-i priveai bine, sesizai că se mişcă. Chiar şi de la acea înălţime, se vedea că se deplasează.

Kzinii care se avântaseră într-o asemenea vastitate nu erau nişte fricoşi, iar cei care se întorseseră nu erau nebuni. Acel model de insule de la orizontul dinspre tribord — trebuia să clipeşti pentru a fi sigur că se afla, într-adevăr, acolo era mai mult ca sigur Harta Pământ. Pierdută şi ea în tot acest albastru.

O voce de contralto, precisă şi rece, îşi făcu loc în gândurile sale.

— Louis, am redus viteza noastră maximă la şase kilometri şi jumătate pe secundă.