Arthur Clarke - Grădina din Rama

Acum patru zile și unsprezece ore, Rama s-a oprit la intrarea în Haltă. Eram al treilea vehicul dintr-o coadă ciudată. În față se vedeau o stea de mare rotativă, având cam o zecime din mărimea lui Rama, și o roată uriașă, cu butuc și spițe, care a intrat în Haltă la câteva ore după oprirea noastră.

Halta în sine s-a dovedit a fi cavă. Când roata uriașă a ajuns în mijlocul ei, din pereți s-au extins punți și alte elemente rulante care au fixat-o. O garnitură de vehicule neobișnuite, de trei forme diferite (unul arăta ca un aerostat, altul ca un balon de observație și al treilea semăna cu o batisferă de pe Pământ), a intrat apoi în roată, din Haltă.

Deși nu vedeam ce se petrecea în interiorul roții, am văzut vehiculele ieșind, unul câte unul, la intervale egale pe parcursul următoarelor două zile. Fiecare era întâmpinat de o navetă, precum cea în care zburăm acum, dar mai mare. Navetele respective staționaseră în întunericul din partea dreaptă a Haltei și erau aduse cu vreo treizeci de minute înainte de rendez-vous.

De îndată ce navetele erau încărcate, plecau întotdeauna în direcția opusă cozii noastre. Cam la o oră după ce ultimul vehicul a ieșit din roată și ultima navetă a plecat, numeroasele piese de echipament mecanic atașat roții s-au retras și marea navă spațială circulară a ieșit de asemenea din Haltă.

Steaua de mare din fața noastră intrase deja în Haltă și era luată în primire de alt set de elemente de atașare, când un șuierat puternic ne-a făcut să ieșim la suprafață, în Rama. Şuieratul a fost urmat de un spectacol de lumină în Emisfera Sudică, totuși reprezentația a fost complet diferită de cele pe care le văzuserăm înainte. Marele Corn a fost vedeta noului spectacol. În apropierea vârfului său se formau inele colorate circulare, care apoi porneau încet spre nord, centrate în lungul axei de rotație a lui Rama. Inelele erau uriașe; Richard a estimat că aveau cel puțin un kilometru în diametru și o grosime de patruzeci de metri.

Neagra noapte ramană era luminată de opt astfel de inele simultane. Ordinea a rămas aceeași — roșu, portocaliu, galben, verde, albastru, maro, roz și purpuriu — timp de trei serii succesive. Când un inel se dispersa și dispărea în apropierea stației releu Alfa, un alt inel de aceeași culoare se forma în apropierea vârfului Marelui Corn.

Am stat încremeniți, cu gura căscată, cât timp a ținut spectacolul acesta. Imediat ce ultimul inel din al treilea set a dispărut, a avut loc un alt eveniment uluitor. În Rama, toate luminile s-au aprins! Noaptea ramană începuse doar de trei ore — timp de treisprezece ani succesiunea noapte-zi fusese absolut regulată. Acum, dintr-o dată, se schimba. Şi nu era vorba numai de lumini. Se auzea și muzică; cel puțin eu una am numit-o muzică. Suna ca milioane de clopoței și părea să vină de pretutindeni.

Timp de câteva secunde, nici unul dintre noi nu s-a mișcat. Apoi Richard, care avea cel mai bun binoclu, a văzut ceva zburând deasupra noastră.

— Aviarii! a strigat el sărind în sus și arătând spre cer. Tocmai mi-am amintit ceva. În timpul odiseei mele, i-am vizitat în noul lor cămin din nord.

Ne-am uitat pe rând prin binoclu. La început, n-am fost siguri că Richard avea dreptate, dar, pe măsură ce cele cincizeci-șaizeci de pete se apropiau, ele luau forma marilor creaturi asemănătoare păsărilor pe care le cunoaștem ca fiind aviari. Se îndreptau direct spre New York. Jumătate din ele plutea pe cer, poate la vreo trei sute de metri deasupra adăpostului nostru, în timp ce cealaltă jumătate venea în picaj spre suprafață.

— Vino, tati! a strigat Katie. Să mergem.

Înainte să apuc să obiectez, tatăl și fiica au luat-o la fugă. M-am uitat după Katie cum aleargă. E deja foarte rapidă. Vedeam în minte pasul grațios al mamei în iarba din parcul de la Chilly-Mazarin; Katie a moștenit clar unele caracteristici dinspre partea mamei, deși este în primul rând fiica tatălui ei.

Simone și Benjy porniseră deja spre adăpost. Patrick era preocupat de aviari și îngrijorat.

— Le vor face rău lui tati și lui Katie? a întrebat el. I-am zâmbit frumosului meu fiu de cinci ani.

— Nu, iubitule, dacă sunt atenți, i-am răspuns. Michael, Patrick, Ellie și cu mine ne-am întors în adăpost să ne uităm cum era pregătită steaua de mare în Haltă.

N-am văzut mare lucru, din cauză că toate porțile de intrare în steaua de mare erau de partea opusă, departe de videocamerele ramane. Dar am presupus că avea loc un fel de activitate de descărcare pentru că, în cele din urmă, cinci navete au plecat spre o nouă locație, neștiută de noi. „Procesarea” stelei de mare s-a terminat foarte repede. Părăsise deja Halta, când s-au întors Richard și Katie.

— Începeți să strângeți, a vorbit Richard imediat ce a sosit. Plecăm. Plecăm cu toții.

— Trebuia să-i fi văzut, i-a spus Katie lui Simone aproape concomitent. Erau uriași. Şi urâți. Au coborât în adăpostul lor…

— Aviarii s-au întors ca să ia din adăpostul lor nu știu ce lucruri importante, a întrerupt-o Richard. Poate că au amintiri de vreun fel. Oricum, totul se potrivește. Plecăm de aici.

În timp ce alergam de colo-colo, încercând să adun lucrurile noastre de primă necesitate în câteva cutii solide, m-am mustrat pentru faptul de a nu-mi fi dat seama mai devreme de toate astea. Văzuserăm cum erau „descărcate” în Haltă atât roata cât și steaua de mare. Dar nu ne trecuse prin cap că și noi puteam să fim o încărcătură ce trebuia descărcată din Rama.

Era imposibil de hotărât ce să împachetăm. Trăiserăm timp de treisprezece ani în cele șase camere (inclusiv cele două pe care le transformaserăm în magazii). Cu ajutorul tastaturii, probabil că solicitaserăm, în medie, cinci articole pe zi. Firește, majoritatea obiectelor fusese de mult aruncată, totuși… Nu știam unde mergem. Cum puteam să știm ce să luăm?

— Ai vreo idee ce o să se întâmple cu noi? l-am întrebat pe Richard.

Soțul meu se chinuia să-și dea seama cum să-și ia calculatorul mare.

— Istoria noastră, știința noastră, tot ce rămâne din cunoștințele noastre se află aici, a spus el, arătându-l agitat. Dacă se pierde în mod irecuperabil?

Calculatorul cântărea doar optzeci de kilograme. I-am spus că puteam să-l ajutăm să și-l care, după ce terminam de strâns hainele, articolele personale, și ceva mâncare și apă.

— Ai vreo idee unde mergem? am repetat.

— Nici cea mai mică, a ridicat din umeri. Dar indiferent unde mergem, sunt convins că va fi uimitor.

Katie a intrat în camera noastră. Ținea în mâini o trăistuță și ochii îi scăpărau de energie.

— Eu am strâns și sunt gata, a anunțat. Pot să mă duc la suprafață să aștept?

Tatăl ei abia începuse să dea afirmativ din cap, când Katie a și țâșnit pe ușă. M-am uitat dezaprobator la Richard și am plecat s-o ajut pe Simone. Procesul strângerii lucrurilor băieților a fost un chin. Benjy era irascibil și derutat. Până și Patrick era iritat Simone și cu mine tocmai terminaserăm (a fost imposibil să adunăm, până nu i-am silit pe băieți să tragă un pui de somn), când Richard și Katie s-au întors de la suprafață.

— Vehiculul nostru e aici, a zis Richard calm, înăbușindu-și surescitarea.

— E parcat pe gheață, a adăugat Katie, scoțându-și mănușile și jacheta groasă.

— De unde știți că-i al nostru? a întrebat Michael, care intrase în cameră la doar câteva clipe după Richard și Katie.

— Are opt locuri și spațiu pentru bagajele noastre, a răspuns fiica mea de zece ani. Al cine ar putea fi?