Arthur Clarke - Grădina din Rama

I-am înlocuit deja de două ori setul de sonde biometrice și am înregistrări foarte lungi ale tuturor parametrilor săi critici. Graficele îi sunt normale, cu excepția a două zone — activitatea mentală și temperatura. Undele cerebrale zilnice sfidează orice descriere. În enciclopedia mea medicală nu există nimic care să-mi permită să interpretez o pereche din aceste diagrame, darămite întregul set. Uneori, nivelul activității lui cerebrale atinge mărimi astronomice; alteori, activitatea pare total oprită. Măsurătorile electrochimice sunt la fel de ciudate. Hipotalamusul îi este practic inactiv — asta ar putea explica de ce stă atât de prost cu memoria.

Şi temperatura corpului e ciudată. De două luni e stabilă și are valoarea de 37,8 grade Celsius, mai mare cu opt zecimi de grad decât temperatura „normală” a unui om mediu. I-am verificat toate fișele medicale anterioare zborului; pe Pământ, temperatura lui „normală” era constantă și avea valoarea de 36,9 grade Celsius. Nu-mi explic de ce persistă această temperatură ridicată. Este aproape ca și cum corpul lui și vreun agent patogen sunt în echilibru stabil, nici unul neputând să-l supună pe celălalt. Însă ce agent patogen ar putea fi acesta care se sustrage tuturor încercărilor mele de a-l identifica?

Copiii sunt dezamăgiți de comportamentul lui apatic. Probabil că pe durata absenței lui l-au ridica întrucâtva la rangul unui mit, dar nu există nici o îndoială că înainte era un bărbat foarte energic. Noul Richard este numai o umbră a omului de altădată. Katie jură că ține minte cum se hârjonea și se juca exuberant cu tati al ei, când avea doi ani (fără îndoială că memoria i-a fost întărită de poveștile pe care i le-am spus eu, Michael și Simone în timp ce Richard era plecat), și deseori este foarte supărată că acum petrece atât de puțin timp cu ea. Am încercat să-i explic că „tati este încă bolnav”, dar nu cred că explicația mea a înmuiat-o.

Michael mi-a mutat toate lucrurile înapoi în această cameră, la douăzeci și patru de ore după întoarcerea lui Richard. E un om atât de cumsecade! Timp de mai multe săptămâni a trecut prin altă fază, puternic religioasă (cred că, în mintea lui, avea nevoie de iertare pentru unele păcate destul de chinuitoare), dar între timp a lăsat-o mai moale din cauza prea multelor treburi care apasă pe umerii mei. Este minunat cu copiii.

Simone se poartă ca o a doua mamă. Benjy o venerează, iar ea este incredibil de răbdătoare cu el. Deoarece a comentat în câteva rânduri că Benjy e „puțin greoi”, eu și Michael i-am explicat despre sindromul Whittingham. Lui Katie încă nu i-am spus. În clipa de față, Katie trece printr-o perioadă grea. Nici chiar Patrick, care umblă după ea ca un cățeluș, n-o poate înveseli.

Toți știm, chiar și copiii, că suntem urmăriți. Am cercetat cu mare atenție pereții din camera lor, aproape ca și cum ar fi fost un joc, și am găsit în finisajul suprafeței mai multe neregularități minuscule pe care le-am declarat videocamere. Le-am distrus cu uneltele noastre, dar n-am putea spune, cu toată convingerea, că am găsit cu adevărat aparatele de monitorizare. Cel puțin Richard și-a adus aminte de maxima lui preferată, precum că o tehnologie extraterestră avansată nu poate fi distinsă de magie.

Katie a fost cea mai tulburată în privința videocamerelor octopăianjenilor, care stau la pândă. A vorbit deschis și cu iritare de intruziunea lor în „viața ei particulară”. Probabil că are mai multe secrete decât oricare dintre noi. Când Simone i-a spus surorii ei mai mici că, de fapt, lucrul ăsta nu-i important, pentru că, „la urma urmelor, și Dumnezeu ne urmărește tot timpul pe toți”, am asistat la prima ceartă pe teme religioase între surori. Katie a replicat cu „rahat”, un cuvânt destul de urât pentru o fată de șase ani. Faptul că l-a rostit, mi-a reamintit să fiu mai atentă cu propriul meu limbaj.

Luna trecută, l-am dus într-o zi pe Richard la adăpostul aviarilor să vedem dacă locul acela avea să-i reîmprospăteze memoria. De îndată ce ne-am aflat în tunelul din dreapta coridorului vertical, a devenit foarte speriat.

— Întuneric, l-am auzit mormăind. Eu nu văd în întuneric. Dar ei văd.

N-a vrut să mai meargă după ce am trecut de apă și de cisternă, așa că l-am adus înapoi în adăpost.

Richard știe că atât Benjy cât și Patrick sunt fiii lui Michael și probabil că bănuiește că eu și Michael am trăit ca soț și soție cât a fost el plecat, dar n-a comentat niciodată acest lucru. Şi eu și Michael suntem pregătiți să-i cerem iertare și să subliniem faptul că n-am fost amanți (cu excepția conceperii lui Benjy) decât la după doi ani de la plecarea lui. Oricum, în momentul de față, subiectul nu prea pare să-l intereseze pe Richard.

La scurt timp după ce și-a revenit din comă, Richard și cu mine am împărțit vechea noastră saltea conjugală. Ne-am mângâiat mult și am fost foarte prietenoși unul cu altul, dar până acum două săptămâni nici vorbă de sex. De fapt, începusem să cred că sexul era unul dintre lucrurile care i se șterseseră din memorie, atât de pasiv era la sărutările mele provocatoare.

Apoi a venit o noapte când, dintr-o dată, l-am avut lingă mine pe vechiul Richard. Este un șablon care apare și în alte domenii — la răstimpuri, umorul, energia și inteligența de altădată se ivesc pentru o scurtă perioadă de timp. În tot cazul, vechiul Richard a fost pătimaș, amuzant și plin de fantezie. M-am simțit ca în rai. Mi-am amintit niveluri de plăcere de mult înmormântate.

Interesul lui sexual a continuat trei nopți la rând, apoi a dispărut la fel de brusc cum apăruse. La început, am fost dezamăgită (Nu asta-i firea omului? Majoritatea timpului vrem să fie bine. Când este cât poate fi de bine, vrem să dureze veșnic), dar acum am acceptat că și această fațetă a personalității lui trebuie să treacă printr-un proces de vindecare.

Aseară, Richard a determinat pe calculator traiectoria noastră, pentru prima dată de când este iarăși cu noi.

— Păstrăm încă aceeași direcție, ne-a anunțat mândru. Acum suntem la mai puțin de trei ani-lumină de Sirius.

6 IANUARIE 2210

Patruzeci și șase de ani. Pârul meu este acum în majoritate cărunt pe părți și în față. Pe Pământ m-aș fi gândit dacă să-l vopsesc sau nu. Aici, în Rama, nu contează.

Sunt prea bătrână ca să fiu gravidă. Ar trebui să-i spun asta fetiței care crește în uterul meu. Am fost absolut uluită când mi-am dat seama că, într-adevăr, eram iarăși însărcinată. Menopauza începuse deja să se instaleze cu bufeurile ei ciudate de căldură, cu momentele de isterie și menstruațiile total imprevizibile. Dar sperma lui Richard a mai făcut un copil, o altă adăugire la această familie pierdută în spațiu.

Este a zecea mea aniversare în Rama. Mi se pare absolut imposibil că mi-am petrecut în acest cilindru uriaș numai o cincime din viață. Am avut oare, cândva, altă viață, pe acea planetă mică aflată la mii de miliarde de kilometri depărtare? Chiar am cunoscut și alți adulți în afară de Richard Wakefield și Michael O'Toole? Oare tatăl meu a fost cu adevărat Pierre des Jardins, renumitul scriitor de romane istorice? Am avut eu, oare, o aventură secretă, de vis, cu Henry, prinț de Wales, în urma căreia a rezultat prima mea fiică, Genevieve?

Nimic din toate acestea nu pare posibil. Cel puțin nu azi, nu în a patruzeci și șasea mea aniversare. E ciudat. Richard și Michael m-au întrebat, fiecare o dată, despre tatăl lui Genevieve. Încă n-am spus nimănui. Nu-i caraghios? Cu ce ar fi putut schimba asta lucrurile aici, în Rama? Cu nimic. Dar a fost secretul meu (împărtășit numai tatei), încă din momentul conceperii lui Genevieve. Ea era fiica mea. Tatăl ei biologic, mi-am spus întotdeauna, nu avea nici o importanță.