Arthur Clarke - Grădina din Rama

Expoziția aviarilor era mai aproape de ușă. Trei exemplare atârnau din tavan cu aripile întinse. Unul din ele era pasărea de catifea cenușie pe care eu și Richard o văzuserăm chiar înainte să moară. În expoziția aviarilor existau și alte obiecte interesante, chiar și fotografii, dar ochii îmi erau atrași de expoziția în mijlocul căreia se afla Takagishi.

Am oftat de ușurare când mi-am dat seama că Richard nu era acolo. Exista însă mica noastră șalupă, cea cu care Richard, Michael și cu mine traversaserăm Oceanul Cilindric. Era pe podea, chiar lângă Takagishi. Se mai aflau acolo și alte articole ce fuseseră recuperate în urma picnicurilor noastre și a altor activități desfășurate în New York, dar centrul expoziției îl constituia un set de imagini înrămate, înșirate pe peretele din fund și pe cei laterali.

Din celălalt capăt al încăperii nu-mi prea dădeam seama ce conțineau ele. M-am apropiat și am icnit. Erau fotografii prinse în rame dreptunghiulare, din care multe arătau viața din interiorul adăpostului nostru. Fotografii cu noi toți, inclusiv copiii, care ne arătau mâncând, dormind, chiar mergând la baie. Mă simțeam amețită, în timp ce mă uitam. Suntem urmăriți în propria noastră casă, mi-am zis și am simțit un fior de gheață teribil.

Pe peretele lateral exista o colecție aparte de imagini, care m-a îngrozit și m-a rușinat. Pe Pământ ar fi candidat pentru un muzeu erotic. Imaginile mă arătau făcând dragoste cu Richard în mai multe poziții diferite. Mai era și o fotografie de-a mea cu Michael, dar mai puțin clară, pentru că, în noaptea aceea, în dormitorul nostru fusese întuneric.

Imaginile de sub fotografiile sexuale erau făcute la nașterea copiilor. Am văzut toate nașterile, inclusiv a lui Patrick, confirmând faptul că trasul cu ochiul continua.

Alăturarea imaginilor sexuale și ale nașterilor dădea de „înțeles că octopăianjenii (sau ramanii) înțeleseseră foarte bine procesul nostru de reproducere.

Fotografiile m-au absorbit total și le-am privit vreo cincisprezece minute. În cele din urmă, concentrarea mi-a fost întreruptă de un zgomot foarte puternic făcut de perii ce se târau pe metal și care venea din direcția ușii muzeului. Am fost absolut îngrozită. Am rămas pe loc nemișcată, înlemnită și m-am uitat disperată în jur. Nu exista nici o altă ușă.

După câteva secunde, Katie a năvălit pe ușă.

— Mami! a strigat când m-a văzut.

A traversat muzeul, mai să-l răstoarne pe Takagishi, și mi-a sărit în brațe.

— Oh, mami! a spus, sărutându-mă și îmbrățișându-mă, dezlănțuită. Ştiam c-o să vii.

Am închis ochii și mi-am îmbrățișat cu toată puterea copilul regăsit. Lacrimile îmi curgeau șiroaie pe obraji. Am liniștit-o pe Katie, spunându-i:

— E în regulă, iubito, totul e bine.

Când mi-am șters ochii și i-am deschis, un octopăianjen stătea în ușa muzeului. Pe moment nu se mișca, ca și cum urmărea regăsirea dintre mamă și fiică. Am rămas încremenită, străbătută de un val de emoții, alternând de la bucurie la groază paralizantă.

Katie mi-a simțit spaima.

— Nu-ți face griji, a privit peste umăr la octopăianjen. Nu-ți face nimic. Vrea doar să se uite. De multe ori a fost aproape de mine.

Concentrația mea de adrenalină ajunsese la un nivel ridicat. Octopăianjenul continua să stea în picioare (sau să șadă, sau ce-or fi făcând octozii când nu se mișcă) în ușă. Capul lui mare și negru era aproape sferic, pe corpul care, aproape de podea, se diviza în opt tentacule cu dungi negre și aurii. Pe mijlocul capului avea două indentații paralele, simetrice față de o axă invizibilă, de sus până jos. Între ele, centrată cu precizie și cam la un metru de sol, se afla o structură uimitoare, ca o lentilă pătrată cu latura de zece centimetri, care era o combinație gelatinoasă de linii sub formă de grilă și o substanță fluidă alb-negru. În timp ce octopăianjenul se uita la noi, lentila pulsa.

Între cele două indentații existau și alte organe fixate în corp atât deasupra, cât și dedesubtul lentilei, dar n-am avut timp să le studiez. Octopăianjenul a înaintat spre noi, în cameră și, în ciuda asigurărilor lui Katie, spaima mi-a revenit. Sunetul ca de perii provenea de la niște accesorii asemănătoare unor cili, aflate în partea inferioară a tentaculelor. Țiuitul de înaltă frecvență emana dintr-un orificiu mic din partea dreaptă inferioară a capului.

Preț de mai multe secunde, frica mi-a paralizat procesul gândirii. În timp ce creatura se apropia, reacția mea naturală de a fugi a preluat comanda. Din nefericire, în situația dată, era inutilă. Nu aveam unde să fug.

Octopăianjenul nu s-a oprit decât la cinci metri de noi. O împinsesem pe Katie lângă perete și stăteam în fața ei. Am ridicat mâna. Din nou misterioasa lentilă a vibrat. Dintr-o dată, mi-a venit o idee. Am băgat mâna în costumul de zbor și am scos calculatorul. Cu degete tremurătoare (octopăianjenul ridicase o pereche de tentacule în fața lentilei sale — mă întreb, retrospectiv, dacă a crezut că aveam să scot o armă), am adus imaginea lui Richard pe monitor și am îndreptat-o spre octopăianjen.

Când n-am mai făcut nici o altă mișcare, creatura și-a retras încet spre podea cele două tentacule de protecție. S-a uitat la monitor aproape un minut, apoi, spre marea mea uimire, o undă purpuriu-aprins i-a înconjurat complet capul, pornind din muchia indentației. Câteva secunde mai târziu, purpuriul a fost urmat de un curcubeu roșu, albastru și verde, fiecare bandă având altă grosime, care ieșea din aceeași indentație și, după ce i-a înconjurat capul, s-a retras în indentația paralelă, descriind aproape trei sute șaizeci de grade.

Katie și cu mine priveam uluite. Octopăianjenul a ridicat un tentacul, a arătat monitorul și a repetat unda lată, purpurie. După câteva clipe, ca și înainte, a apărut un curcubeu identic cu primul.

— Vorbește cu noi, mami, mi-a șoptit Katie.

— Cred că ai dreptate, i-am răspuns, dar habar n-am ce spune.

După ce a așteptat un timp care a părut o veșnicie, octopăianjenul a început să se retragă cu spatele spre ușă, făcându-ne semn cu tentaculele întinse să-l urmăm. Nu mai existau benzi de culoare. Katie și cu mine ne-am luat de mână și l-am urmat cu precauție. Ea a început să se uite în jur și, pentru prima dată, a observat fotografiile.

— Uite, mami, au poze cu familia noastră.

Am făcut-o să tacă și i-am spus să fie atentă la octopăianjen. Acesta a intrat cu spatele în tunel și s-a îndreptat spre coridorul vertical cu piroane și apoi spre adâncuri. Aceea era portița de scăpare care ne trebuia. Am luat-o pe Katie în brațe, i-am spus să se țină strâns și am rupt-o la fugă prin tunel cu toată viteza. Tălpile mele abia au atins podeaua, până m-am văzut sus pe rampă și apoi în New York.

Michael a fost cuprins de fericire când a văzut-o pe Katie teafără, dar a fost foarte îngrijorat (cum sunt și eu) de faptul că în pereții și tavanele camerelor în care locuim se află videocamere. Nici n-am certat-o prea tare pe Katie că o ștersese de una singură — eram foarte fericită că totuși o găsisem. Katie i-a spus lui Simone că avusese o „aventură fantastică” și că octopăianjenul era „drăguț”. Așa este lumea copiilor.

4 FEBRUARIE 2209

Doamne, ce bucurie! L-am găsit pe Richard! E în viață! Însă doar atât, căci este în comă profundă și are febră mare, totuși trăiește.

Katie și Simone l-au găsit azi dimineață, zăcând pe pământ, la nici cincizeci de metri de intrarea în adăpostul nostru. Toate trei plănuiserăm să jucăm fotbal în piață și eram gata de plecare când Michael m-a chemat înapoi pentru ceva. Le-am spus fetelor să mă aștepte în zona de lângă intrarea în adăpost. Când, câteva minute mai târziu, amândouă au început să țipe, am crezut că s-a întâmplat ceva cumplit. Am pornit la fugă pe scări în sus și imediat am văzut în depărtare trupul lui Richard, aflat în comă.