Arthur Clarke - Grădina din Rama

Bineînțeles, era o gogoriță. Ha! Iarăși cuvântul ăsta. David Brown îl folosea des. Dumnezeule! Nu m-am mai gândit de ani de zile la ceilalți astronauți ai misiunii Newton. Mă întreb dacă Francesca și prietenii ei au scos milioane din misiune. Sper că Janos și-a primit partea.

Dragul domn Tabori, un bărbat absolut încântător! Hmm! Mă mai întreb cum le-a fost explicată pământenilor fuga lui Rama din atacul nuclear. Ah, da, Nicole, asta-i o aniversare tipică. Un voiaj lung, neorganizat, pe ulița amintirilor.

Francesca era foarte frumoasă. Întotdeauna am fost geloasă pe felul în care știa să se descurce cu oamenii. I-a drogat ea pe Borzov și pe Wilson? Probabil. Nu cred nici o clipă că a intenționat să-l omoare pe Valerii, însă avea o mentalitate cu adevărat perversă. Așa este majoritatea oamenilor cu adevărat ambițioși.

Privind retrospectiv, mă amuză cât de obsedată eram, ca tânără mamă, la cei douăzeci de ani ai mei. Trebuia să reușesc în toate. Ambiția mea era total diferită de a Francescăi. Voiam să arăt lumii că puteam să joc după toate regulile și totuși să înving, exact așa cum făcusem în proba de triplusalt de la Jocurile Olimpice. Ce putea fi mai imposibil pentru o mamă nemăritată decât să fie selecționată ca astronaut? În mod sigur, în acei ani eram plină de mine. A fost un mare noroc pentru mine și pentru Genevieve că tata era acolo.

Bineînțeles că, de fiecare dată când mă uitam la Genevieve, știam că amprenta lui Henry era evidentă. De deasupra buzelor și până la bărbie semăna perfect cu el. Nici nu voiam să neg genetica; pentru mine era foarte important doar să reușesc singură, să-mi dovedesc cel puțin mie că eram o femeie și o mamă grozavă, chiar dacă nu eram potrivită să fiu regină.

Eram prea neagră ca să fiu regina Nicole a Angliei sau măcar Ioana d'Arc în una dintre paradele aniversare franțuzești. Mă întreb câți ani trebuie să mai treacă până când culoarea pielii să nu mai fie o chestiune controversată printre ființele omenești de pe Pământ? Cinci sute de ani?

O mie? Ce spunea americanul acela, William Faulkner? Ceva despre faptul că Zambo (un bărbat pe jumătate negru, pe jumătate mulatru) va fi liber numai atunci când toți vecinii lui se vor trezi dimineața și vor spune, atât față de ei înșiși cât și față de prietenii lor, că Zambo e liber. Cred că are dreptate. Am văzut că prejudecățile rasiste nu pot fi eradicate prin legislație. Sau măcar prin educație. Călătoria fiecărei persoane prin viață trebuie să aibă un moment de revelație divină, o clipă de trezire adevărată, în care își dă seama, o dată pentru totdeauna, că Zambo și oricare alt individ din lume de care diferă în vreun fel trebuie să fie liberi, dacă vrem să supraviețuim.

Acum zece ani, când eram sigură că am să mor pe fundul puțului, m-am întrebat ce momente din viață aș retrăi, dacă mi s-ar oferi posibilitatea. Orele petrecute cu Henry mi-au venit imediat în minte, în ciuda faptului că, mai târziu, el mi-a frânt inima. Chiar și azi aș zbura bucuroasă cu prințul meu. Să cunoști fericirea totală, fie și numai câteva minute sau ore, înseamnă să fii viu. Când te confrunți cu moartea, nu-i atât de important că partenerul din marele tău moment te-a dezamăgit sau te-a trădat imediat după aceea. Important este faptul că trăiești bucuria de moment cu atâta forță încât simți că te-ai ridicat deasupra Pământului.

Acolo, în puț, m-am simțit puțin rușinată de faptul că amintirile mele despre Henry erau la același nivel cu cele despre tata, mama și fiica mea. Dar de atunci mi-am dat seama de faptul că nu sunt unică fiindcă iubesc amintirea acelor ore petrecute cu Henry. Fiecare persoană are evenimente sau momente foarte speciale care sunt numai ale ei și pe care inima le protejează cu zel.

Singura mea prietenă apropiată din studenție, Gabrielle Moreau, a petrecut o noapte cu Genevieve și cu mine la Beauvois, cu un an înainte de lansarea expediției Newton. Nu ne mai văzuserăm de șapte ani și ne-am petrecut aproape toată noaptea vorbind, în principal despre evenimentele emoționale majore din viața noastră. Gabrielle era extrem de fericită. Avea un soț chipeș, sensibil, un bărbat de succes, trei copii superbi, sănătoși și un conac superb în apropiere de Chinon. Dar „cel mai minunat moment” al lui Gabrielle, mi-a mărturisit ea după miezul nopții cu un zâmbet de fetișcană, avusese loc înainte de a-l cunoaște pe soțul ei. Făcuse o puternică pasiune de școlăriță pentru o renumită vedetă de cinema, care s-a întâmplat ca, într-o zi, să se afle în Tours. Gabrielle a reușit cumva să-l întâlnească în camera lui de la hotel și a vorbit cu el între patru ochi aproape o oră. Înainte de a pleca, l-a sărutat pe buze o singură dată. Aceasta era cea mai de preț amintire a ei.

Oh, prințul meu, ieri s-au împlinit zece ani de când te-am văzut pentru ultima dată. Ești fericit? Ești un rege bun? Te gândești vreodată la campioana olimpică de culoare care ți s-a dăruit ție, prima ei dragoste, cu atâta nesăbuită abandonare?

În ziua aceea, pe pârtia de schi, m-ai întrebat indirect de tatăl fiicei mele. Am refuzat să-ți răspund, nedându-mi seama că refuzul meu însemna că încă nu te iertasem de tot. Dacă ar fi să mă întrebi azi, prințul meu, ți-aș spune bucuroasă. Da, Majestatea Ta, Henry, rege al Angliei, tu ești tatăl lui Genevieve des Jardins. Du-te la ea, cunoaște-o, iubește-i copiii. Eu nu pot. Eu sunt la mai mult de cincizeci de mii de miliarde de kilometri depărtare.

30 IUNIE 2213

Azi noapte toată lumea era prea emoționată ca să doarmă. În afară de Benjy, binecuvântată fie inima lui, care pur și simplu nu putea să priceapă ce-i spuneam. Simone i-a explicat de multe ori că ne aflăm într-o uriașă navă spațială cilindrică — chiar i-a arătat pe ecranul negru diverse imagini ale lui Rama provenite de la senzorii externi — , dar conceptul continuă să-i scape.

Când ieri a răsunat șuieratul, Richard, Michael și cu mine ne-am uitat unul la altul preț de mai multe secunde. Nu-l mai auzisem de atâta timp. Apoi am început să vorbim toți deodată. Copiii, inclusiv micuța Ellie, erau plini de întrebări și ne simțeau emoția. Ne-am dus sus imediat, toți șapte. Richard și Katie au luat-o la fugă spre ocean, fără să mai aștepte restul familiei. Simone mergea cu Benjy, Michael cu Patrick. Eu o duceam în brațe pe Ellie pentru că piciorușele ei nu se mișcau destul de repede.

Katie deborda de entuziasm când s-a întors în fugă să ne întâmpine.

— Veniți, veniți! a spus, apucând-o pe Simone de mână. Trebuie să vedeți! Culorile sunt fantastice!

Într-adevăr, erau. Arcele curcubeului de lumină porneau de la corn la corn, umplând noaptea ramană cu o reprezentație uluitoare. Benjy se holba spre sud cu gura căscată. După multe secunde, a zâmbit și s-a întors către Simone.

— E fru-mos, a pronunțat el rar, mândru de cuvântul rostit.

— Da, Benjy, este, a răspuns Simone. Foarte frumos.

— Foar-te fru-mos, a repetat Benjy, întorcându-se din nou să se uite la lumini.

Nici unul dintre noi nu a vorbit în timpul spectacolului, însă după ce ne-am întors în adăpost, conversația a durat ore întregi. Firește că cineva trebuia să le explice totul copiilor. Simone era singura născută pe vremea ultimei manevre și fusese doar un copilaș. Richard și-a asumat sarcina explicațiilor. Şuieratul și spectacolul de lumină îi conferiseră energie — aseară a semănat cu el însuși mai mult decât în oricare alt moment de când s-a întors — și a fost atât amuzant cât și plin de informații în timp ce relata tot ce știam despre șuierături, spectacole de lumină și manevre ramane.