Arthur Clarke - Grădina din Rama

— Crezi că octopăianjenii au de gând să se întoarcă în New York? a întrebat Katie cu speranță.

— Nu știu, a răspuns Richard, dar este, categoric, o posibilitate.

Katie și-a petrecut următoarele cincisprezece minute povestind tuturor, pentru a nu știu câta oară, despre întâlnirea noastră de acum patru ani cu octopăianjenul. Ca de obicei, a înfrumusețat și a exagerat unele detalii, mai ales din partea solitară a poveștii, înainte să mă fi văzut în muzeu.

Lui Patrick îi place la nebunie povestea. Ar vrea ca sora lui să i-o spună tot timpul.

— Eram acolo, a spus aseară Katie, culcată pe burtă și mă uitam peste marginea unui uriaș cilindru rotund, care cobora în bezna neagră. Din lateralele cilindrului ieșeau în afară spițe argintii și le vedeam strălucind în lumina slabă. „Hei”, am strigat. „E cineva jos, acolo?” Am auzit un zgomot ca de perii care se târau pe metal împreună cu un țiuit. Sub mine s-au aprins lumini. În fundul cilindrului, începuse să se cațere pe spițe o chestie neagră cu cap rotund și opt tentacule negru-auriu. Tentaculele se înfășurau în jurul spițelor în timp ce creatura urca repede în direcția mea…

— Oc-to-pă-ian-jen, a spus Benjy.

După ce Katie și-a terminat povestea, Richard le-a spus copiilor că peste patru zile podeaua va începe, probabil, să se zgâlțâie. A accentuat că totul trebuia ancorat cu grijă ca să nu zboare și că fiecare din noi trebuia să fie pregătit pentru o serie de ședințe în cuva de decelerație. Michael a subliniat că ne trebuia cel puțin încă o ladă pentru jucăriile copiilor și mai multe cutii solide pentru lucrurile noastre. Am adunat atâtea vechituri de-a lungul anilor, încât va fi o sarcină grea să asigurăm totul în următoarele câteva zile.

Când Richard și cu mine ne-am întins pe salteaua noastră, ne-am prins de mână și am stat de vorbă mai bine de o oră.

La un moment dat, i-am spus că sperasem că viitoarea manevră va semnaliza începutul sfârșitului călătoriei noastre în Rama.

— „Speranța răsare etern în pieptul omenesc.

E imposibil ca omul să nu fie veșnic binecuvântat”

a răspuns el. S-a ridicat în capul oaselor și s-a uitat la mine cu ochii licărind în semiîntuneric.

— Alexander Pope, a râs el. Sunt sigur că nu s-a gândit niciodată va fi citat la șaizeci de mii de miliarde de kilometri depărtare de Pământ.

— Se pare că te simți mai bine, iubitule, i-am mângâiat brațul.

Fruntea i s-a încrețit.

— În momentul de față totul pare clar. Dar nu știu când va coborî din nou ceața. Ar putea să se întâmple în orice minut. Şi tot nu pot să-mi amintesc, decât foarte vag, ce s-a întâmplat în cei trei ani cât am fost plecat.

S-a întins la loc.

— Ce crezi că se va petrece? l-am întrebat.

— Cred că va avea loc o manevră. Şi sper să fie una de proporții. Ne apropiem foarte repede de Sirius și va trebui să încetinim considerabil dacă ținta noastră este în sistemul Sirius.

S-a întors și mi-a luat mâna.

— Pentru tine și mai ales pentru copii, sper că nu-i o alarmă falsă.

8 IULIE 2213

Manevra a început acum patru zile, exact după program, de îndată ce s-a sfârșit al treilea și totodată ultimul spectacol. N-am văzut și n-am auzit nici un aviar sau octopăianjen, așa cum n-am mai văzut sau auzit de patru ani. Katie a fost foarte dezamăgită. Dorea să-i vadă pe toți octopăianjenii întorcându-se în New York.

Ieri o pereche de călugărițe bioți au venit în adăpostul nostru și s-au dus direct la cuva de decelerație. Cărau un container mare în care erau alte cinci paturi împletite (firește, lui Simone îi trebuie acum altă mărime) și toate căștile. Le-am urmărit de la distanță, în timp ce instalau paturile și verificau instalația cuvei. Copiii erau fascinați. Scurta vizită a călugărițelor ne-a confirmat că aveam să trecem în curând printr-o schimbare majoră de viteză.

Se pare că Richard a avut dreptate cu ipoteza privitoare la legătura dintre sistemul principal de propulsie și controlul termic general din Rama. La suprafață, temperatura a început deja să scadă. În anticiparea unei manevre îndelungate, am folosit din plin tastatura ca să comandăm îmbrăcăminte pentru vreme rece pentru toți copiii.

Zgâlțâitul constant ne deranjează din nou viața. La început, pentru copii a fost amuzant, dar deja se plâng din cauza lui. În ceea ce mă privește, sper că suntem acum mai aproape de destinația noastră finală. Cu toate că Michael se roagă „Facă-se voia Domnului”, puținele mele rugăciuni sunt categoric mai egoiste și mai specifice.

1 SEPTEMBRIE 2213

Este cert că se întâmplă ceva nou. De zece zile, chiar de când am terminat cu rezervorul și manevra a luat sfârșit, ne apropiem de o sursă solitară de lumină, situată la treizeci de unități astronomice [2] Unitate egală cu distanța medie Pământ-Soare, aproximativ 150 000 000 km (n. trad.). de steaua Sirius. Richard a manipulat cu ingeniozitate senzorii și ecranul negru, astfel încât această sursă se află tot timpul în centrul monitorului nostru, indiferent care anume dintre telescoapele lui Rama o observă.

Acum două seri am început să vedem o anume claritate în obiectul respectiv. Ne-am gândit că poate era o planetă locuită și Richard s-a grăbit să calculeze emisia de căldură dinspre Sirius asupra unei planete situată la o distanță aproximativ egală cu distanța de la Soarele nostru la Neptun. Cu toate că Sirius este mult mai mare, mai strălucitoare și mai fierbinte decât Soarele, a tras concluzia că paradisul nostru, dacă aceea ne era cu adevărat destinația, avea să fie totuși foarte rece.

Aseară am văzut mai clar ținta. Este o construcție alungită (Richard spune că, de aceea, nu poate fi o planetă — orice are „mărimea respectivă” și este clar non-sferic „trebuie să fie artificial”), de forma unui trabuc, cu două șiruri de lumini în partea superioară și în cea inferioară. Din cauză că nu știm exact cât de departe este, nu-i cunoaștem cu certitudine mărimea. Oricum Richard face unele estimări, bazate pe viteza cu care ne apropiem, și crede că trabucul are o sută cincizeci de kilometri lungime și cincizeci de kilometri grosime.

Întreaga familie stă în camera principală și se uită la monitor. Azi dimineață am avut încă o surpriză. Katie ne-a arătat că în vecinătatea țintei noastre se aflau alte două vehicule. Săptămâna trecută, Richard o învățase cum să schimbe senzorii care furnizează datele pentru ecranul negru și, în timp ce noi stăteam de vorbă, ea a accesat senzorul radarului îndepărtat, pe care îl folosiserăm prima dată cu treisprezece ani în urmă, ca să identificăm proiectilele nucleare venind de pe Pământ. Trabucul a apărut la marginea câmpului vizual al radarului. Chiar în fața lui, aproape lipite de el, se aflau alte două obiecte minuscule.

Dacă trabucul uriaș este cu adevărat destinația noastră, atunci probabil că vom avea companie.

8 SEPTEMBRIE 2213

Nu există nici un mod de a descrie așa cum se cuvine evenimentele uimitoare din ultimele cinci zile. Limbajul nu are destule superlative ca să pot reda ce am văzut și am trăit. Michael a spus chiar că raiul ar putea păli în comparație cu minunile ale căror martori am fost.

În clipa de față, familia noastră se află la bordul unei navete fără pilot, nu mai mare decât un autobuz de pe Pământ, care ne duce de la Haltă spre o destinație necunoscută. Halta sub formă de trabuc este încă vizibilă, dar foarte vag, prin fereastra din spate a navetei. În stânga, căminul nostru timp de treisprezece ani, nava spațială cilindrică pe care o numim Rama, este îndreptată într-o direcție diferită de a noastră. A plecat din Haltă la câteva ore după noi, luminată pe dinafară ca un pom de Crăciun, și în prezent ne despart de ea aproximativ două sute de kilometri.