Arthur Clarke - Grădina din Rama

— De ce n-a venit și Ellie cu noi pentru testul ăsta? întrebă Katie. Şi ea e fată, dar se pare că nu trebuie să facă niciodată nimic.

Nicole își petrecu brațul pe după umerii ei, în timp ce se îndreptau toate spre ușă și lumină.

— Ellie are doar patru ani, Katie, și, conform spuselor Vulturului, e prea mică pentru a le oferi datele critice de care au încă nevoie.

În micul foaier luminat, aflat imediat în exteriorul camerei în care dormiseră timp de cinci săptămâni, își puseră costumele strânse pe corp, căștile transparente și cizmele ce le ancorau tălpile de podea. Nicole le verifică atentă pe cele două fete înainte de a acționa ușa exterioară a compartimentului. Nu ar fi trebuit să-și facă griji. Ușa nu s-ar fi deschis dacă vreuna dintre ele ar fi fost nepregătită pentru schimbările ambientale.

Dacă Nicole și fiicele ei n-ar mai fi văzut de câteva ori încăperea cea mare din afara compartimentului lor, ar fi rămas mute de uimire și-ar fi privit-o cu tăcere mai mult timp. În față se întindea o sală lungă de peste o sută de metri și lată de cincizeci de metri. Tavanul de deasupra, plin cu baterii de lumini, se afla cam la cinci metri înălțime. Interiorul arăta ca o combinație de sală de operații chirurgicale și uzină producătoare de semiconductori de pe Pământ Nu existau pereți sau compartimente care s-o împartă, totuși dimensiunile rectangulare erau clar subdivizate și alocate unor sarcini diferite. Sala fremăta de activitate — roboții fie analizau datele provenite de la un set de teste, fie se pregăteau pentru alt set. Pe marginile sălii se aflau compartimente, precum cel în care Nicole, Simone și Katie dormiseră cinci săptămâni, în care se efectuau „experimentele”.

Katie merse la cel mai apropiat compartiment din stânga.

— Nu cumva aici am dormit noi ultima dată? Pe spuma aia ciudată, albă, când am simțit presiunea?

Întrebarea ei fu imediat transmisă în căștile mamei și surorii. Nicole și Simone dădură afirmativ din cap, apoi veniră lângă ea și se uitară la ecranul de neînțeles.

— Tatăl vostru crede că ei încearcă să găsească un mod ca să putem dormi pe toată durata fazei de accelerare care ține mai multe luni, spuse Nicole. Vulturul n-a vrut nici să confirme, nici să nege această presupunere.

Cu toate că cele trei femei trecuseră împreună prin patru teste separate în laboratorul acela, nici una dintre ele nu văzuse vreodată o formă de viață sau de inteligență, cu excepția celor zece extratereștri mecanici care păreau să se ocupe de toate. Oamenii îi numeau „roboți bloc” pentru că, în afară de „labele picioarelor” cilindrice ce le permiteau să ruleze pe podea, erau făcuți din blocuri masive rectangulare similare cuburilor cu care se jucau copiii pe Pământ.

— De ce crezi că nu l-am văzut niciodată pe vreunul dintre Ceilalți? întrebă Katie. Adică, de ce nu i-am văzut aici? Îi vedem o secundă sau două în Metrou și asta-i tot. Ştim că sunt aici — nu suntem singurii supuși testelor.

— Sala asta are un program foarte bine pus la punct, răspunse mama ei. Este evident că nu trebuie să-i vedem pe Ceilalți decât în treacăt.

— Dar de ce? Vulturul ar trebui…, insistă Katie.

— Scuză-mă, interveni Simone, însă cred că Marele Bloc vine la noi.

Cel mai mare dintre roboții bloc stătea de regulă în zona de comandă din mijlocul sălii și supraveghea toate experimentele aflate în curs de desfășurare. În acel moment, se îndrepta spre ele, mergând pe una dintre aleile ce formau o grilă în sală.

Katie se duse la alt compartiment, aflat la douăzeci de metri depărtare. După monitorul activ de pe peretele exterior al acestuia, își dădu seama că în interior se desfășura un experiment Brusc, bătu puternic în metal cu pumnul înmănușat.

— Katie! strigă Nicole.

— Încetează, se auzi aproape în același timp dinspre Marele Bloc, care era la cincizeci de metri și se apropia rapid de ele. Nu trebuie să faci asta, spuse el într-o engleză perfectă.

— Şi ce ai de gând să-mi faci? întrebă sfidătoare Katie, în timp ce Marele Bloc, larg de cinci metri pătrați, le ignoră pe Nicole și Simone și se îndreptă către fata cea mică.

Nicole alergă să-și apere fiica.

— Trebuie să plecați, spuse amenințător Marele Bloc, de la câțiva metri distanță de Nicole și Katie. Testul vostru s-a terminat. Ieșirea e acolo, unde strălucesc luminile.

Nicole o trase pe Katie cu putere de braț, iar fata își însoți cu reținere mama spre ieșire.

— Ce ne-ar fi făcut, dacă hotărâm să rămânem aici până se încheia alt experiment? întrebă cu încăpățânare Katie. Cine știe? Poate chiar acum unul dintre octopăianjenii noștri este acolo. De ce nu ne dau voie să ne întâlnim cu altcineva?

Cu o umbră de mânie în glas, Nicole răspunse:

— Vulturul ne-a explicat de mai multe ori că în „această etapă” ni se va permite „să zărim” alte creaturi, dar nu să intrăm în contact cu ele. Tatăl tău a întrebat în mod repetat care-i motivul, iar Vulturul i-a răspuns de fiecare dată că vom afla la timpul potrivit… Şi aș dori să încerci să nu mai fii atât de dificilă, domnișoară.

— Parcă am fi la închisoare, bombăni Katie. Aici avem doar o libertate limitată. Şi nu ni se răspunde niciodată la întrebările cu adevărat importante.

Ajunseseră în pasajul lung care lega baza de transport cu laboratorul. La marginea unei benzi rulante le aștepta un vehicul mic. Când se așezară, capota se închise deasupra lor și luminile din interior se aprinseră.

— Înainte să întrebi, zise Nicole scoțându-și casca în timp ce începeau să se pună în mișcare, nu avem voie să ne uităm afară în timpul părții acesteia a transferului, pentru că trecem pe lângă porțiuni din Modulul Tehnic care ne sunt interzise. Tatăl tău și unchiul Michael au pus întrebările astea după primul lor test de somn.

După câteva minute de călătorie în tăcere, Simone întrebă:

— Ești de acord cu tata că suntem supuși acestor teste de somn ca pregătire pentru un voiaj spațial necunoscut?

— Pare probabil, răspunse Nicole, dar nu știm cu certitudine, firește.

— Şi unde au de gând să ne trimită? întrebă Katie.

— Habar n-am. Vulturul a fost foarte evaziv la toate întrebările cu privire la viitorul nostru.

Mașina mergea cu aproximativ douăzeci de kilometri la oră. După cincisprezece minute de mers, se opri. „Capacul” glisa, după ce își puseră căștile. Femeile ieșiră în principala bază de transport a Modulului Tehnic, care era circulară și avea înălțimea de douăzeci de metri. Pe lângă o jumătate de duzină de benzi rulante ce duceau în diverse locuri din interiorul Modulului, baza conținea două structuri mari, multietajate din care plecau metrouri. Acestea transportau echipament, roboți și ființe vii între Modulele de Locuit, Tehnic și Administrativ, cele trei complexe sferice uriașe care erau principalele componente ale Bazei de Tranzit.

De îndată ce ieșiră din vehicul, Nicole și fiicele ei auziră un glas în receptoarele căștilor.

— Metroul vostru va fi la nivelul al doilea. Luați scara rulantă din dreapta. Veți pleca peste patru minute.

Katie își roti capul dintr-o parte în alta, trecând în revistă baza de transport. Văzu rastele de echipament, mașini ce așteptau să-i ducă pe călători la diferite destinații din interiorul Modulului Tehnic, lumini, scări rulante și peroane. Dar nimic nu se mișca. Nici un robot și nici o ființă vie.

— Ce s-ar întâmpla dacă am refuza să mergem acolo sus? întrebă ea, oprindu-se în mijlocul stației. Atunci, programul tău ar fi dat peste cap, strigă spre plafonul înalt.