Arthur Clarke - Grădina din Rama

Ochii i se concentrară asupra Modulului Administrativ din depărtare. Ce se petrece acolo? se întrebă. Noi, creaturi nefericite, ne mișcăm încolo și-ncoace între Modulul de Locuit și cel Tehnic. Toate activitățile noastre par să fie logic orchestrate. Dar de către cine? Şi pentru ce? De ce a adus cineva toate aceste ființe în această lume artificială?

Nu avea nici un răspuns la aceste întrebări infinite. Ca de obicei, îi dădeau un puternic simț al propriei insignifianțe. Impulsul imediat fu să se întoarcă și să-și îmbrățișeze unul dintre copii. Îi veni să râdă de propria ei persoană. Ambele imagini sunt adevărate indicii ale situației noastre în Cosmos, se gândi. Suntem simultan vital de importanți pentru copiii noștri, dar nu reprezentăm absolut nimic în marea schemă a lucrurilor. Îți trebuie enorm de multă înțelepciune ca să vezi că între aceste două puncte de vedere nu există nici o contradicție.

Micul dejun fu o sărbătoare. Comandară o masă copioasă excepționalilor bucătari care le pregăteau mâncarea. Proiectanții apartamentului îi dotaseră cu de mașini de gătit și un frigider plin, în caz că voiau să-și prepare propria mâncare. Totuși bucătarii extratereștri (sau roboți) erau atât de pricepuți și învățau atât de rapid, încât Nicole și familia nu-și pregăteau aproape niciodată singuri mâncarea, ci doar apăsau butonul alb și comandau.

— În dimineața asta vreau plăcinte, anunță Katie în bucătărie.

— Şi eu, și eu, adăugă Patrick.

— De care clătite? întrebă glasul. În memoria noastră, avem patru feluri diferite. Cu hrișcă, cu frișca…

— Cu frișcă, îl întrerupse Katie. În total, trei. Se uită la frățiorul ei. Mai bine, patru.

— Cu frișcă și sirop de arțar, strigă Patrick.

— Patru clătite cu frișcă și sirop de arțar, repetă glasul. Asta-i tot?

— Un suc de mere și un suc de portocale, spuse Katie după o scurtă consultare cu Patrick.

— Şase minute și optsprezece secunde, zise glasul.

Când mâncarea fu gata, familia se adună în jurul mesei rotunde din bucătărie. Copiii cei mici îi explicară lui Nicole ce făcuseră cât timp lipsise ea. Patrick era deosebit de mândru de noul său record personal la alergarea de cincizeci de metri din sala de sport. Benjy numără cu trudă până la zece și toată lumea îl aplaudă. Tocmai terminaseră micul dejun, când se auzi soneria de la ușă.

Adulții se priviră între ei și Richard se duse la consola de comandă și activă monitorul video. În fața ușii stătea Vulturul.

— Sper că nu-i vorba despre alt test, spuse în mod spontan Patrick.

— Nu… nu, mă îndoiesc, răspunse Nicole îndreptându-se spre intrare. A venit, probabil, să ne dea rezultatul ultimelor experimente.

Înainte de a deschide ușa, inspiră adânc. Deși se întâlnise de multe ori cu Vulturul, concentrația de adrenalină îi creștea întotdeauna în prezența lui. De ce oare? Uluitoarele lui cunoștințe erau cele care o înspăimântau? Sau puterea lui asupra lor? Sau pur și simplu tulburătoarea sa existență?

Vulturul o salută cu ceea ce ea ajunsese să recunoască a fi un zâmbet.

— Pot să intru? întrebă agreabil. Aș vrea să discut cu dumneavoastră, cu soțul dumneavoastră și cu domnul O'Toole.

Nicole se uită lung la el, așa cum făcea întotdeauna. Era înalt de aproape 2,25 metri și avea formă de ființă umană de la gât în jos. Brațele și torsul îi erau însă acoperite de o țesătură strânsă de pene mici, cenușiu-închis precum cărbunele — cu excepția celor patru degete de la fiecare mână, care erau albe ca smântâna și fără penaj. Mai jos de talie, suprafața corpului Vulturului avea culoarea cărnii dar, după luciul stratului exterior, era evident că nu se încercase reproducerea adevăratei piei omenești. Mai jos de talie nu avea păr, nici articulații și organe genitale vizibile. Când mergea, în zona genunchilor se formau încrețituri care dispăreau dacă stătea nemișcat.

Fața Vulturului era fascinantă. Capul lui avea doi ochi mari, albastru sidefat, de o parte și cealaltă a ciocului cenușiu. Când vorbea, ciocul se deschidea și engleza lui perfectă venea dintr-un fel de laringe electronic din fundul gâtului. Penele din creștetul capului erau albe, contrastând puternic cu cenușiul închis al feței, gâtului și spatelui. Penele de pe față erau foarte rare și răzlețe.

— Pot să intru? repetă politicos Vulturul după ce Nicole nu se mișcă preț de câteva secunde.

— Desigur… desigur, răspunse ea, dându-se la o parte din ușă. Scuzați-mă… Nu v-am mai văzut de atâta timp.

— Bună dimineața, domnule Wakefield, domnule O'Toole. Salut, copii, spuse Vulturul pășind în sufragerie.

Patrick și Benjy se retraseră, îndepărtându-se cu spatele. Dintre toți copiii, doar Katie și micuța Ellie păreau să nu se teamă de el.

— Bună dimineața, zise Richard. Cu ce vă putem ajuta azi?

Vulturul nu făcea niciodată vizite de curtoazie. Întotdeauna vizitele lui aveau un scop.

— După cum i-am spus soției dumneavoastră, la ușă, trebuie să stau de vorbă cu cei trei adulți. Poate Simone să aibă grijă de ceilalți copii vreo oră, cât discutăm noi?

Nicole începuse deja să-i ducă pe copii în camera de joacă, dar Vulturul o opri.

— Nu-i nevoie. Pot folosi tot apartamentul. Noi patru o să mergem în sala de conferințe de pe hol.

Hopa! gândi imediat Nicole. E vorba despre ceva important… N-am mai lăsat până acum copiii singuri în apartament.

Brusc, deveni foarte îngrijorată pentru siguranța lor.

— Scuzați-mă, domnule Vultur. Copiii vor fi la adăpost aici? Vreau să spun, nu vor avea vizitatori aparte sau ceva în genul ăsta…?

— Nu, doamnă Wakefield, răspunse degajat Vulturul. Vă dau cuvântul meu că nimic nu-i va tulbura pe copiii dumneavoastră.

În vestibul, când cei trei oameni începură să-și pună costumele spațiale, Vulturul îi opri.

— Nu-i nevoie. Aseară am reconfigurat această parte a sectorului. Am sigilat holul chiar înainte de joncțiune și am transformat toată zona într-un habitat precum cel terestru. Veți putea folosi sala de conferințe fără să vă puneți o îmbrăcăminte specială.

De îndată ce se așezară în marea sală de conferințe, Vulturul începu să vorbească:

— Încă de la prima întâlnire, m-ați întrebat în mod repetat ce căutați aici, iar eu nu v-am răspuns direct. Acum după încheierea ultimului vostru set de teste de somn — cu succes, pot să adaug — , am fost împuternicit să vă informez despre etapa următoare a misiunii. De asemenea, am primit permisiunea să vă spun câte ceva despre mine. După cum ați bănuit cu toții, nu sunt o făptură vie — cel puțin nu după definiția voastră. Am fost creat de inteligența care guvernează Baza de Tranzit, pentru a vă pune la curent cu anumite subiecte delicate. Primele noastre observații privitoare la comportamentul vostru au indicat o reținere de a interacționa cu glasurile imateriale. Deja se hotărâse crearea mea, sau a ceva similar, ca emisar pentru familie când dumneavoastră, domnule Wakefield, aproape că ați cauzat un haos grav în acest sector, încercând să faceți o vizită neprogramată și neautorizată la Modulul Administrativ. Apariția mea la acea vreme a fost destinată să împiedice continuarea comportamentului nedisciplinat. După un moment de ezitare, Vulturul continuă:

— Acum am intrat în cea mai importantă perioadă a șederii voastre aici. Nava spațială pe care o numiți Rama se află la Hangar, unde este supusă unor renovări și reproiectări tehnice majore. Voi, oamenii, veți lua parte la acest proces de reproiectare, căci unii dintre voi se vor întoarce cu Rama în sistemul solar din care ați venit.