Arthur Clarke - Grădina din Rama

— Al cui, am corectat-o mecanic, încercând să asimilez ultima informație.

Mă simțeam de parcă cinci zile la rând fusesem adăpată printr-un furtun de incendiu.

— Ai văzut vreun octopăianjen? a întrebat Patrick.

— Oc-to-pă-ian-jen, a repetat cu atenție Benjy;

— Nu, a răspuns Katie, dar am văzut patru avioane mamut, foarte plate, cu aripi mari. Zburau deasupra capetelor noastre, venind dinspre sud. Noi credem că avioanele plate îi duceau pe octopăianjeni, nu-i așa, tati?

Richard a confirmat din cap. Am tras adânc aer în piept.

— În regulă, atunci, am spus. Toată lumea sus. Să mergem. Duceți mai întâi bagajele. Richard, Michael și cu mine vom face încă un drum după calculator.

O oră mai târziu, ne aflam toți în vehicul. Urcaserăm pentru ultima dată scările adăpostului nostru. Richard a apăsat un buton roșu ce scânteia și elicopterul nostru raman (îl numesc așa, pentru că a pornit direct în sus, nu pentru că ar fi avut elice) s-a ridicat de la sol.

Zborul a fost încet și vertical în timpul primelor cinci minute. O dată aflați în apropierea axei de rotație a lui Rama, unde nu există gravitație, iar atmosfera este rarefiată, vehiculul a plutit în loc timp de două-trei minute, în timp ce își schimba configurația externă.

A fost o ultimă priveliște uluitoare a lui Rama. La mulți kilometri sub noi, insula care ne fusese cămin nu mai era decât o mică pată maro-cenușie în mijlocul oceanului înghețat ce încercuia cilindrul uriaș. Am văzut coarnele de la sud mai limpede ca niciodată. Uimitoarele structuri lungi, susținute de contrafișe aeriene mai mari decât orășelele de pe Pământ, indicau direct nordul.

M-am simțit ciudat de emoționată când nava noastră a început să se miște din nou. La urma urmelor, Rama fusese căminul meu timp de treisprezece ani. Acolo născusem cinci copii. Acolo mă și maturizasem, n-am uitat să-mi spun, și poate că, în final, ajunsesem persoana care am vrut întotdeauna să fiu.

Nu prea era timp de cugetat la ceea ce fusese. O dată ce modificarea configurației externe s-a încheiat, vehiculul nostru a pornit în zigzag în lungul axei de rotație, către polul nordic. În mai puțin de o oră, ne aflam toți în această navetă. Părăsiserăm Rama. Ştiam că nu aveam să ne mai întoarcem, În timp ce naveta pleca din Haltă, mi-am șters lacrimile.

Nicole dansa. Partenerul ei de vals era Henry. Erau tineri și foarte îndrăgostiți. Muzica frumoasă umplea imensa sală de bal în timp ce cele douăzeci de perechi se mișcau în ritm în jurul ringului de dans. Nicole arăta fantastic în rochia de seară lungă și albă. Ochii lui Henry erau fixați în ai ei. O ținea strâns de talie dar, cumva, ea se simțea complet liberă.

Tatăl ei era unul dintre oamenii care stăteau în picioare la marginea ringului, rezemat de o coloană masivă care se înălța aproape șase metri până la tavanul boltit. Își flutura mâna și-i zâmbea, când Nicole trecea dansând în brațele prințului prin dreptul lui.

Valsul părea să țină o veșnicie. Când în cele din urmă se termină, Henry îi luă mâinile lui Nicole și-i spuse că dorea s-o întrebe ceva. Chiar în acel moment, tata o atinse pe umăr.

— Nicole, îi șopti, trebuie să plec. E foarte târziu.

Ea făcu o reverență prințului. Henry întârzia să-i dea drumul mâinilor.

— Mâine, spuse el. Discutăm mâine.

Îi trimise în zbor o sărutare, în timp ce ea părăsea ringul de dans.

Când Nicole păși afară, era aproape amurg. Limuzina tatălui o aștepta. Câteva clipe mai târziu, când porneau pe autostrada de lângă Loara, ea purta o bluză și blugi. Acum era mai tânără, să fi avut paisprezece ani, iar tata conducea mult mai repede decât de obicei.

— Nu vreau să întârziem, zise el. Spectacolul începe la ora 20.

Château d'Uss6 se contură în fața lor. Cu multele lui turnuri și turle, castelul inspirase povestea Frumoasei Adormite. Se afla doar la câțiva kilometri de Beauvois, în josul râului, și întotdeauna fusese unul dintre locurile preferate ale tatălui ei.

Era seara grandiosului spectacol anual, când povestea Frumoasei Adormite se juca în fața unui public însuflețit. Pierre și Nicole mergeau în fiecare an. De fiecare dată, Nicole își dorea cu disperare ca Aurora să evite fumul care avea s-o adoarmă. Şi în fiecare an plângea cu lacrimi de adolescentă, când sărutarea chipeșului prinț o trezea pe frumoasă din somnul de moarte.

Spectacolul se termină și publicul plecă. Nicole urca treptele circulare care duceau la turnul în care se presupunea că adevărata Frumoasă Adormită intrase în comă. Adolescenta alerga pe trepte în sus, râzând, lăsându-și tatăl mult în urmă.

Camera Aurorei se afla de cealaltă parte a ferestrei lungi. Nicole își ținu răsuflarea și se uită îndelung la mobila fastuoasă. Patul avea baldachin și măsuțele de toaletă erau minunat împodobite. Totul din cameră era alb și superb. Nicole își aruncă privirea înspre fata care dormea și icni. Era ea însăși, zăcând pe pat într-o rochie de seară albă!

Inima îi bubui cu furie, când auzi ușa deschizându-se și pași îndreptându-se către ea. Rămase cu ochii închiși, simțind aroma de mentă a respirației lui. Asta e, își zise Nicole. El o sărută, blând, pe buze. Nicole se simțea de parcă plutea. Peste tot în jurul ei se auzea muzică. Deschise ochii și văzu fața zâmbitoare a lui Henry la câțiva centimetri. Întinse brațele și el o sărută din nou, de data asta pătimaș, așa cum sărută un bărbat o femeie.

Nicole îi întoarse sărutul, fără rezerve, lăsând ca sărutul ei să-i spună că îi aparținea întru totul. Dar bărbatul se retrase. Pe fruntea minunatului ei prinț se zărea o cută de nemulțumire. El arătă spre fața lui Nicole, apoi se retrase încet, cu spatele, și ieși din cameră.

Ea tocmai începuse să plângă, când un zgomot îndepărtat îi tulbură visul. O ușă se deschise și în cameră pătrunse lumina. Nicole clipi des, apoi închise ochii pentru a-i feri de lumină. Setul complicat de sârme ultrasubțiri, ca de plastic, ce-i era atașat de corp se rebobină automat în casetele de pe cele două laturi ale saltelei din pânză groasă ' pe care dormea.

Nicole se deșteptă foarte încet. Visul păruse real. iar sentimentul ei de nefericire nu dispăruse la fel de repede. Încercă să-și alunge disperarea, reamintindu-și că nimic din ceea ce visase nu era real.

— Ai de gând să zaci acolo pe vecie?

Fiica ei, Katie, care dormise alături, în stânga, se sculase deja și stătea aplecată asupra ei.

Nicole zâmbi.

— Nu, îi spuse, dar trebuie să recunosc că sunt destul de amețită. Eram în mijlocul unui vis… Cât am dormit de data asta?

— Cinci săptămâni fără o zi, răspunse Simone din partea cealaltă.

Fiica ei cea mare stătea pe saltea și-i aranja părul lung care se încâlcise în timpul testului.

Nicole se uită la ceas, văzu că Simone avea dreptate, și se ridică în șezut. Căscă.

— Cum vă simțiți? le întrebă pe cele două fete.

— Pline de energie, răspunse cu un zâmbet larg Katie, care avea unsprezece ani. Vreau să alerg, să sar, să mă hârjonesc cu Patrick… Sper că ăsta a fost ultimul nostru somn lung.

— Vulturul a spus că așa ar trebui să fie, încuviință Nicole. Ei speră că acum vor avea suficiente date. Vulturul spune că noi femeile suntem mai greu de înțeles… din cauza puternicelor variații lunare din hormonii noștri.

Se ridică, se întinse și o sărută pe Katie. Apoi se întoarse și o îmbrățișă pe Simone. Deși nu avea încă paisprezece ani, Simone era aproape la fel de înaltă ca Nicole: o tânără atrăgătoare, cu tenul cafeniu închis și ochi catifelați, sensibili. Simone părea întotdeauna calmă și senină, în contrast cu neastâmpărata și nerăbdătoarea Katie.