Arthur Clarke: Grădina din Rama

Descoperi cu uimire că era furioasă că nu putea să scrie cele două ultime scrisori. Am să ridic problema iarăși, dimineață. Mă vor lăsa să scriu scrisorile dacă fac suficient scandal. Zâmbi fără să vrea.

Brusc, își simți pulsul crescând din nou. Văzu în minte un scaun electric într-o cameră întunecată. Ea stătea așezată, cu o cască ciudată pe cap. Casca începu să strălucească și Nicole se văzu prăbușindu-se în față.

Dumnezeule mare, se gândi, oricine și oriunde ești, dă-mi te rog, puțin curaj. Sunt foarte înspăimântată.

Se așeză pe pat în bezna din celulă. După câteva minute, se simți mai bine, aproape calmă. Se pomeni întrebându-se cum va fi clipa morții. Va fi pur și simplu ca și cum ai adormi, apoi nimic? Sau în acel ultim moment se întâmplă ceva ce nici o persoană vie nu poate ști vreodată?

Un glas o striga din depărtare. Nicole se mișcă, dar nu se trezi de tot.

— Doamnă Wakefield! strigă din nou glasul. Nicole se ridică repede în pat, crezând că era dimineață. Simți un val de teamă, când mintea îi spuse că mai avea numai două ore de trăit.

— Doamnă Wakefield, rosti glasul, aici, în fața celulei dumneavoastră… Sunt Amadou Diaba.

Nicole se frecă la ochi și se chinui să vadă silueta din întunericul de lângă ușă.

— Amadou Diaba… Acum doi ani l-ați ajutat pe doctorul Turner să-mi facă transplantul de cord.

— Ce cauți aici, Amadou? Şi cum ai intrat?

— Am venit să vă aduc ceva. I-am mituit pe toți care a fost nevoie. Trebuia să vă văd.

Deși bărbatul era la numai cinci metri distanță de ea, Nicole îi vedea doar conturul vag. Ochii obosiți îi jucau feste. O dată, când încercă să se concentreze foarte tare, i se păru, preț de o clipă, că vizitatorul era străbunicul Omeh. Un fior de gheață îi străbătu corpul.

— Bine, Amadou, încuviință în cele din urmă. Ce mi-ai adus?

— Mai întâi trebuie să vă explic. Chiar dacă s-ar putea să n-aibă nici o logică… Nici eu nu înțeleg pe deplin. Ştiu doar că trebuia să v-o aduc în noaptea asta.

Se opri. Când Nicole nu spuse nimic, Amadou continuă, spunând povestea foarte repede:

— A doua zi după ce am fost selecționat pentru Colonia Lowell, când eram în Lagos, am primit un mesaj ciudat de la bunica mea Senoufo, prin care îmi spunea să mă duc urgent la ea. M-am dus cu prima ocazie, adică peste două zile, după ce mai primisem un mesaj de la bunica, în care insista că vizita mea era o problemă de „viață și moarte”. Când am ajuns în satul ei din Coasta de Fildeș, era miezul nopții. Bunica s-a trezit și s-a îmbrăcat imediat. Însoțiți de vraciul din sat, am făcut un drum lung prin savană chiar în noaptea aceea. Eram epuizat când am ajuns la destinație, un sătuc numit Nidougou.

— Nidougou? îl întrerupse Nicole.

— Da. În sfârșit, acolo era un om ciudat, zbârcit, care trebuie să fi fost un fel de șaman suprem. Bunica și vraciul au rămas în Nidougou, în timp ce omul acela și cu mine am urmat un urcuș greu pe un munte golaș din apropiere, până pe malul unui lăcușor. „Uită-te”, mi-a spus bătrânul când primele raze de soare au atins lacul, „uită-te în Lacul Înțelepciunii. Ce vezi?” I-am spus că vedeam treizeci-patruzeci de obiecte ca niște pepeni odihnindu-se pe fundul lacului. „Bun”, a spus el zâmbind, „tu ești într-adevăr alesul”. „Care ales”? l-am întrebat. Nu mi-a răspuns. Am mers în jurul lacului, mai aproape de locul în care fuseseră scufundați pepenii — nu-i mai vedeam, căci soarele urcase pe cer — și șamanul a scos o sticluță. A cufundat-o în apă, i-a pus dopul, apoi mi-a înmânat-o. Mi-a mai dat și o piatră mică de forma pepenilor pe care-i văzusem pe fundul lacului. „Acestea sunt cele mai importante daruri pe care le vei primi vreodată”, a spus el. „De ce?” am întrebat. Câteva secunde mai târziu, ochii i-au devenit complet albi și a căzut în transă, rostind o incantație ritmică în Senoufo. A dansat mai multe minute, apoi a sărit brusc în lacul rece să înoate. „Stai puțin”, am strigat, „ce să fac cu darurile astea?” „Ia-le pretutindeni cu tine. Vei ști când va fi timpul să le folosești.”

Nicole se gândi că inima îi bătea atât de puternic încât chiar și Amadou putea s-o audă. Întinse brațul printre gratiile celulei și-l atinse pe umăr.

— Iar noaptea trecută, zise ea, un glas în vis, sau poate n-a fost deloc vis, ți-a spus să-mi aduci mie în noaptea asta sticluța și piatra.

— Exact, încuviință Amadou. De unde știți? Nicole nu răspunse. Nu putea vorbi. Tot corpul îi tremura. După câteva clipe, când simți în mână cele două obiecte, genunchii îi erau atât de moi încât se gândi că o să cadă. Îi mulțumi de două ori lui Amadou și-l îndemnă să plece înainte de a fi descoperit.

Traversă încet celula spre pat. Oare poate fi. adevărat? Şi cum? Cumva, toate astea s-au știut de la început? Pepeni-mană pe Pământ? Își simțea organismul supraîncărcat Mi-am pierdut controlul, gândi ea, și nici măcar n-am băut încă din sticluță.

Doar ținând sticluța și piatra, Nicole își aminti cu acuitate incredibila viziune pe care o avusese în fundul puțului din Rama II. Deschise sticluța. Inspiră adânc de două ori și-i bău repede conținutul.

La început, se păru că nu se întâmplă nimic. Bezna din jurul ei nu părea să sufere vreo schimbare. Apoi, dintr-o dată, în mijlocul celulei se formă o sferă portocalie mare. Aceasta explodă, împrăștiind culoare prin beznă. Urmă o sferă roșie, apoi una purpurie. Retrăgându-se din fața strălucirii exploziei purpurii, Nicole auzi un râs puternic în fața ferestrei celulei. Se uită în direcția aceea. Celula dispăru. Nicole era afară, pe câmp.

Era întuneric, dar putea distinge contururile obiectelor. În depărtare, râsul se auzi iar. Amadoul strigă ea în gând și porni să alerge pe câmp cu o viteză amețitoare. Îl prindea din urmă pe bărbat. Când ajunse mai aproape, fața lui se schimbă. Nu era Amadou, ci Omeh.

El râse iar și Nicole se opri. Ronata, o strigă el. Fața lui creștea. Mai mare, și mai mare, mare cât o mașină, apoi cât o casă. Râsul lui era asurzitor. Fața lui Omeh era un balon uriaș, înălțându-se sus, și mai sus în noaptea neagră. Mai râse o dată și fața lui explodă, stropind-o cu apă pe Nicole. Era udă până la piele. Era scufundată, înotând sub apă. Când ieși la suprafață, se afla în oaza cu heleșteu din Coasta de Fildeș, unde ca fată de opt ani se confruntase cu leoaica în timpul ceremoniei Poro. Aceeași leoaică dădea târcoale heleșteului. Nicole era din nou fetiță. Se simțea foarte speriată.

Vreau la mama, se gândi Nicole. Acum culcă-te și dormit fie ca somnul să-ți fie binecuvântat, cântă ea. Porni să iasă din apă. Leoaica n-o deranjă. Nicole se uită încă o dată la animal, și fața leoaicei, se transformase în chipul mamei ei. Alergă să-și îmbrățișeze mama și deveni ea însăși leoaică, stând la pândă pe malul heleșteului din mijlocul savanei africane.

În heleșteu se aflau acum șase înotători, toți copii. În vreme ce leoaica Nicole cânta cântecul de leagăn al lui Brahms, copiii ieșiră unul câte unul din apă. Genevieve prima, apoi Simone, Katie, Benjy, Patrick și Ellie. Toți trecură pe lângă ea, îndreptându-se spre savană. Nicole alergă după ei.

Alerga pe o pistă dintr-un stadion înțesat. Nicole era iarăși femeie, tânără și sportivă. Era anunțată ultima ei săritură. Când se îndreptă spre trambulina pentru triplu salt, un judecător japonez se apropie de ea. Era Toshio Nakamura. Ai să dai greș, spuse el uitându-se urât.