Arthur Clarke - Grădina din Rama

Ellie se uita la Robert ca la un nebun.

— Cei doi indivizi sunt fratele tău Benjy și cu tine, concluziona stingherit Robert. Tu nu te încadrezi în nici o grupă.

— Ar trebui să-mi fac griji din pricina asta? întrebă ea după ce merseră vreo treizeci de metri în tăcere.

— Nu cred. Probabil că-i doar o eroare a metodei lui Ed. Sau poate că s-a făcut o greșeală… Dar ar fi fascinant dacă radiațiile cosmice ți-au schimbat, cumva, structura genetică în timpul dezvoltării embrionare.

Între timp ajunseseră în principala piață din Positano. Ellie se întinse și-și sărută soțul.

— Foarte interesant, îl tachină ea, dar trebuie să recunosc că tot n-am înțeles despre ce-i vorba.

Un rastel mare pentru biciclete ocupa majoritatea pieții. Douăzeci de șiruri și tot atâtea coloane de locuri de parcare se întindeau în fața fostei gări. Toți coloniștii, cu excepția guvernanților, care aveau mașini electrice, foloseau acum bicicletele ca mijloc de transport.

Serviciul de cale ferată încetase să mai existe la scurt timp după începerea războiului. Trenurile fuseseră construite de extratereștri din materiale foarte ușoare și extrem de rezistente pe care fabricile oamenilor din colonie nu fuseseră în stare să le reproducă. Aliajele respective erau valoroase în multe scopuri militare. De aceea, pe la mijlocul războiului, agenția de apărare rechiziționase toate vagoanele din sistemul de cale ferată.

Ellie și Robert mergeau pe biciclete pe malul lacului Shakespeare. Micuța Nicole se trezise și privea în liniște la peisajul din jur. Trecură pe lângă parcul în care se ținea picnicul de Ziua Stabilirii și cotiră spre nord.

— Te-ai mai gândit la ce am discutat aseară? întrebă Ellie foarte serioasă.

— Despre Nakamura și politică?

— Da. Eu continui să cred că ar trebui să ne opunem decretului său de suspendare a alegerilor până la terminarea războiului… Tu ai multă prestanță în colonie. Majoritatea lucrătorilor din străinătate te va urma… Nai crede chiar că muncitorii de la fabrica din Avalon ar putea intra în grevă.

— Nu pot să fac asta, spuse Robert după o tăcere prelungă.

— De ce, iubitule?

— Pentru că nu cred că va avea efect… În viziunea ta idealistă despre lume, oamenii acționează conform angajamentului față de niște principii sau valori. În realitate, ei nu se poartă deloc așa. Dacă ar fi să ne opunem lui Nakamura, rezultatul cel mai probabil ar fi întemnițarea noastră. Ce s-ar întâmpla atunci cu fiica noastră? În plus, tot sprijinul pentru munca legată de RV-41 ar fi retras și oamenii aceia sărmani ar fi lăsați într-o stare chiar mai proastă decât cea de acum. Spitalul ar duce și mai mult lipsă de mână de lucru… Mulți ar avea de suferit din cauza idealismului nostru. Ca medic, găsesc inacceptabile aceste posibile consecințe.

Ellie ieși de pe banda pentru biciclete și intră în parcul mic aflat la cinci sute de metri de primele clădiri din Orașul Central.

— De ce ne oprim aici? întrebă Robert. Suntem așteptați la spital.

— Vreau să-mi ofer cinci minute ca să mă uit la copaci, să miros florile și s-o îmbrățișez pe Nicole.

După ce Ellie coborî de pe bicicletă, Robert o ajută să-și desfacă port-bebe-ul. După aceea, femeia se așază pe iarbă cu Nicole în poală. Nici unul dintre adulți nu spuse nimic cât timp o urmăriră pe fetiță studiind cele trei fire de iarbă pe care le apucase cu mânuțele ei dolofane.

În cele din urmă, Ellie întinse o pătură și o așeză cu blândețe pe Nicole pe ea. Se apropie de soțul ei și-i înlănțui gâtul cu brațele.

— Te iubesc, Robert, foarte, foarte mult. Dar trebuie să-ți spun că uneori nu sunt deloc de acord cu tine.

Lumina care provenea de la singura fereastră a celulei desena un model pe peretele opus patului lui Nicole. Gratiile ferestrei creau o rețea, o matrice 3x3 aproape perfectă. Lumina din celulă îi semnala femeii că era timpul să se scoale. Se ridică de pe priciul de lemn și se spălă pe față în lighean. Apoi trase adânc aer în piept și încercă să-și adune forțele pentru o nouă zi.

Nicole era destul de sigură că ultima închisoare, în care se afla de vreo cinci luni, era undeva în fâșia agricolă dintre Hakone și San Miguel. Fusese legată la ochi, când o mutaseră ultima dată. Totuși, trăsese repede concluzia că se afla într-o regiune rurală. Din când în când, în celulă pătrundea un puternic miros de animale prin fereastra de patruzeci de centimetri pătrați aflată chiar sub tavan. În plus, când în Noul Eden era noapte, nu vedea nici un fel de lumină reflectându-se dincolo de fereastră.

Ultimele luni au fost cele mai rele, gândi Nicole și se ridică pe vârfuri ca să împingă pe fereastră câteva grame de orez condimentat. Fără conversație, fără citit, fără mișcare. Două mese pe zi, constând din orez și apă. Mica veveriță roșie care o vizita în fiecare dimineață apăruse afară. Nicole se retrase ca s-o poată vedea mâncând orezul.

— Ești singura mea companie, frumoasa mea prietenă, rosti cu glas tare. Şi niciodată n-ai înțeles un cuvânt din ce ți-am spus.

Veverița nu stătea mult. După ce termină rația de orez, plecă, lăsând-o pe Nicole singură. Ea se uită câteva minute pe fereastră, întrebându-se ce se întâmplase cu familia ei. Până cu șase luni în urmă, când procesul pentru răzvrătire fusese „amânat sine die” în ultimul minut, lui Nicole i se îngăduise să aibă un vizitator pe săptămână, timp de o oră. Deși conversațiile se purtau în prezența unui paznic și orice discuție despre politică sau evenimentele curente fusese strict interzisă, ea așteptase cu nerăbdare acele întâlniri săptămânale cu Ellie sau Patrick. De regulă, Ellie era cea care venea. Din unele fraze ticluite cu mare grijă de ambii copii, Nicole dedusese că Patrick era implicat într-un gen de muncă în guvern și avea timpul limitat. La început, se mâniase, apoi se simțise deprimată, când aflase că Benjy fusese instituționalizat și nu i se permitea s-o vadă. Ellie încercase să-și asigure mama că, date fiind împrejurările, Benjy era bine. Despre Katie discutaseră foarte puțin. Nici Patrick, nici Ellie nu știuseră cum să-i explice lui Nicole că sora lor mai mare nu se arătase deloc interesată să-și viziteze mama.

La vizitele anterioare, sarcina lui Ellie fusese întotdeauna un subiect de discuție. Nicole se simțea emoționată când îi atingea abdomenul fiicei ei, sau când vorbea despre sentimentele deosebite de a fi mamă.

Ultima vizită a lui Ellie avusese loc cu două luni înainte de nașterea copilului. În săptămâna următoare, Nicole fusese mutată în noua celulă și de atunci nu mai vorbise cu nici o ființă umană. Bioții care se ocupau de ea nu dădeau nici un semn că i-ar fi auzit întrebările. O dată, într-o criză de frustrare, strigase la Tiasso care îi făcea baia săptămânală:

— Nu-nțelegi? Fiica mea trebuia să aibă un copil, nepotul meu, săptămâna trecută, trebuie să știu dacă sunt bine, sănătoși.

În celulele anterioare, Nicole avusese voie să citească. Ori de câte ori ceruse, i se aduseseră discuri-cărți de la bibliotecă, așa că zilele dintre vizite treceau destul de repede. Recitise aproape toate romanele istorice ale tatălui ei, precum și poezie, istorie și câteva cărți de medicină mai interesante. Fusese deosebit de fascinată de paralelele dintre viața ei și viețile celor două eroine din copilărie, Ioana d'Arc și Alienor de Aquitania. Nicole își consolidase propria tărie, remarcând că nici una dintre acele femei nu abdicase de la principiile ei fundamentale, în ciuda lungilor și grelelor perioade de detenție.