Arthur Clarke - Grădina din Rama

— Puțin obosită, dar s-ar putea să fie doar pe fond psihic. De când mi-ai spus acum două luni că inima începe să-mi dea semne de degradare, mă văd având un infarct cel puțin o dată pe zi.

Pe durata examinării, Ellie lucră pe tastatura atașată la monitor. Se asigură că informațiile cele mai importante erau înregistrate în calculator. Eponine se întinse ca să privească ecranul.

— Cum merge noul sistem, Robert?

— Am avut mai multe eșecuri, răspunse bărbatul. Ed Stafford spune că era de așteptat, din cauză că n-am făcut testele cum trebuie… Şi nu avem încă o schemă bună de management al datelor, dar în general suntem foarte mulțumiți.

— Ne-a salvat, preciză Ellie fără să ridice ochii de pe tastatură. Cu fondurile noastre limitate și eu atâția răniți din război, fără genul ăsta de automatizare n-am fi putut cu nici un chip să ținem la zi fișierele RV-41.

— Mi-aș dori doar să fi putut folosi mai mult din cunoștințele lui Nicole despre proiectul inițial, spuse Turner. Nu mi-am dat seama că este atât de expertă în sistemele de monitorizare internă. (Văzu ceva neobișnuit într-un grafic de pe ecran.) Iubito, copiază-l, te rog, pe ăsta. Vreau să i-l arăt lui Ed.

— Ai mai auzit ceva despre mama ta? o întrebă Eponine pe Ellie când examinarea se apropie de sfârșit.

— Am văzut-o pe Katie acum două seri, răspunse încet Ellie. A fost o seară grea. Avea alt „târg” de la Nakamura și Macmillan despre care vroia să discutăm… Oricum, a spus că înainte de Ziua Stabilirii va avea loc în mod sigur un proces.

— Ea a văzut-o pe Nicole?

— Nu. Din câte știm, nimeni n-a văzut-o. Mâncarea îi este adusă de un Garcia și controalele lunare îi sunt făcute de un Tiasso.

Micuța Nicole se agită și scânci pe spatele mamei sale. Eponine întinse mâna și atinse obrazul copilei.

— Este incredibil de catifelat, spuse ea.

În clipa aceea, fetița deschise ochii și începu să plângă.

— Am timp să-i dau să mănânce, Robert? întrebă Ellie.

— Da, spuse Turner privindu-și ceasul. Aici am terminat, în principiu… Atât Wilma Margolin cât și Bill Tucker locuiesc pe strada cealaltă, așa că am să merg singur la ei și apoi am să mă întorc.

— Poți să te descurci fără mine?

— Cam greu, zise el cu tristețe. Mai ales cu sărmanul Tucker.

— Bill Tucker se stinge foarte încet, îi explică Ellie lui Eponine. E singur și are dureri mari. Dar de când guvernul a scos eutanasia în afara legii, nu putem face nimic.

— Datele nu arată nimic care să indice sporirea atrofiei, o anunță Turner pe Eponine după câteva minute. Cred că ar trebui să fim recunoscători.

Femeia nu-l auzi. În mintea ei își vedea propria moarte, lentă și dureroasă. Nu voi lăsa să se întâmple una ca asta, își spuse. De îndată ce nu voi mai fi utilă… Max îmi va aduce o armă.

— Scuză-mă, Robert, dar probabil că sunt mai somnoroasă decât am crezut Ce spuneai?

— Starea ta nu s-a înrăutățit. Turner o sărută pe Eponine pe obraz și porni către ușă. Mă întorc în douăzeci de minute.

— Arată foarte obosit, spuse Eponine după plecarea lui.

— Chiar este. Lucrează tot timpul… Iar când nu muncește, își face griji….

Ellie stătea pe podea, cu spatele lipit de peretele barăcii. Micuța Nicole era cuibărită în brațele ei, sugând la sân și gângurind la răstimpuri.

— Pare amuzant, remarcă Eponine.

— Nimic din ce am trăit până acum nu seamănă nici pe departe. Plăcerea este de nedescris.

Nu-i pentru mine, rosti vocea interioară a lui Eponine. Nu acum. Niciodată. Preț de o clipă, își aminti de o seară când fusese cât pe aici să nu-l mai refuze pe Max. O cuprinse un adânc sentiment de amărăciune. Se strădui să-l alunge.

— Ieri am făcut o plimbare plăcută cu Benjy, schimbă ea subiectul.

— Mi-a povestit tot, azi dimineață. Îi plac la nebunie plimbările duminicale cu tine. E tot ce i-a mai rămas, în afară de vizitele mele ocazionale…. Să știi că-ți sunt foarte recunoscătoare.

— Las-o baltă. Îmi place Benjy. Şi-mi place să simt că cineva are nevoie de mine… De fapt, Benjy s-a adaptat surprinzător de bine. Nu se plânge atât de mult precum cei cu RV-41 și în mod sigur nu cât oamenii repartizați să muncească aici, la fabrica de arme.

— Își ascunde durerea. E mult mai inteligent decât cred toți… În realitate, nu poate să sufere spitalul dar știe că nu-și poate purta singur de grijă. Şi nu vrea să fie o povară pentru nimeni.

Ochii lui Ellie se umplură de lacrimi și trupul i se cutremură ușor. Micuța Nicole se opri din supt și se uită lung la mama ei.

— Te simți bine? întrebă Eponine.

Ellie dădu afirmativ din cap și-și șterse ochii. Nicole își reluă suptul.

— Suferința e destul de greu de privit, zise Ellie. Suferința inutilă îți sfâșie inima.

Paznicul le examină cu atenție actele de identitate, apoi le înmână altui bărbat în uniformă care stătea în spatele său la o consolă de calculator. Acesta introduse datele, după care le înapoie documentele.

— De ce se uită lung la fotografiile noastre chiar în fiecare zi? întrebă Ellie când nu mai puteau fi auziți. În ultima lună, ne-a verificat de cel puțin zece ori.

Mergeau pe drumul de la intrarea din habitat spre Positano.

— Asta-i sarcina lui și-i place să se simtă important, răspunse Robert. Dacă nu face de fiecare dată un ceremonial din ea, e posibil să uităm puterea pe care o are asupra noastră.

— Treaba mergea mult mai bine, când de intrare se ocupau bioții.

— Cei care mai funcționează sunt prea importanți pentru mașina de război… În plus, Nakamura se temea că stafia lui Richard Wakefield va apărea și-i va zăpăci cumva.

Merseră în tăcere vreme de câteva secunde.

— Tu nu crezi că tata mai trăiește, nu-i așa, iubitule?

— Nu, răspunse Robert după o scurtă ezitare, surprins de întrebarea directă. Dar deși nu cred că e în viață, sper totuși să fie.

În cele din urmă, ajunseră la periferia lui Positano. Câteva case noi, în stil european, străjuiau ulița care cobora în inima satului.

— Apropo, Ellie, vorbind de tatăl tău mi-am adus aminte de ceva pe care vreau să-l discut cu tine… Mai ții minte proiectul despre care ți-am povestit, cel la care lucrează Ed Stafford?

Femeia clătină din cap.

— El încearcă să clasifice întreaga colonie în funcție de grupările genetice generale. Crede că astfel de clasificări, deși total arbitrare, ar putea conține indicii despre persoanele susceptibile la anumite boli. Eu nu sunt întru totul de acord cu această abordare — mi se pare prea forțată și statistică, nu strict medicală — , dar pe Pământ s-au făcut studii paralele care au arătat că oamenii cu gene similare au într-adevăr tendința să contacteze boli similare. Ellie se opri și se uită mirată la soțul ei.

— De ce ai vrut să discuți problema asta cu mine?

— Ajung și la asta…. În tot cazul, Ed a pus la punct o metodă statistică de determinare a diferențelor dintre două persoane oarecare, folosind felul în care cei patru aminoacizi de bază sunt înlănțuiți în genom, iar apoi, ca test, a împărțit toți cetățenii Noului Eden pe grupe. Nu că ar însemna ceva…

— Robert Turner îl întrerupse Ellie râzând, vrei, te rog, să treci la obiect? Ce încerci să-mi spui?

— Ei bine, e straniu. Nu prea știm ce să înțelegem. Când Ed a făcut structura primei clasificări, doi dintre oamenii testați nu aparțineau nici unei grupe. Umblând la definițiile categoriilor, până la urmă a reușit să-l plaseze pe unul dintre ei într-o grupă. Dar structura lanțului de aminoacizi al ultimei persoane era atât de diferită de a oricărei alte persoane din Noul Eden încât n-a putut fi plasată în nici una din grupe…