Arthur Clarke: Grădina din Rama

Imediat după ce se mutase, când Garcia care o servea în noua celulă nu-i returnă și lectorul electronic o dată cu obiectele personale, Nicole crezuse că se făcuse o simplă greșeală. Totuși, după ce-l solicită de mai multe ori și nu-l primi, își dădu seama că de acum îi era refuzat privilegiul de a citi.

Timpul trecea foarte încet în noua celulă. Zilnic, se plimba câteva ore pe zi, pentru a-și păstra active trupul și mintea. Încerca să-și organizeze ședințele de mers, alungând gândurile despre familie, care inevitabil îi intensificau sentimentele de singurătate și deprimare, și înlocuindu-le cu altele îndreptate către concepte sau idei filozofice generale. Adesea, la sfârșitul acestor ședințe, se concentra asupra unui eveniment trecut din viața ei și încerca să extragă din el învățăminte sau sensuri noi.

În timpul unși astfel de ședințe, Nicole își aminti cu precizie un șir de evenimente ce se petrecuse pe când avea cincisprezece ani. Pe atunci, era deja instalată confortabil împreună cu tatăl ei la Beauvois, și avea rezultate strălucite la școală. Se decisese să se înscrie la concursul național pentru selectarea a trei fete care să joace rolul Ioanei d'Arc în seria de spectacole care avea să comemoreze 750 de ani de la martirajul Fecioarei, la Rouen. Nicole se aruncase în concurs cu o pasiune și o uitare de sine care-l emoționaseră dar îl și îngrijoraseră pe tatăl ei. După ce Nicole câștigase etapa regională de la Tours, Pierre încetase să mai lucreze la romanele sale timp de șase săptămâni, pentru a-și ajuta fiica iubită să se pregătească pentru finala de la Rouen.

Nicole ieșise pe primul loc atât la secțiunea intelectuală, cât și la cea atletică a concursului. Ba chiar obținuse foarte multe puncte în evaluările de interpretare. Ea și tatăl ei fuseseră siguri că avea să învingă. Dar când fusese anunțată câștigătoarea, Nicole ieșise pe locul doi.

Ani de zile, am crezut că eșuasem, gândi Nicole în timp ce se plimba prin celula din Noul Eden. Nu conta ce-mi spusese tata despre faptul că Franța nu era pregătită pentru o Ioana d'Arc cu pielea arămie. În mintea mea eram o ratată. Eram distrusă. Abia la Olimpiadă mi-am recăpătat respectul față de mine însămi, iar asta a fost doar cu câteva zile înainte ca Henry să mă doboare din nou.

Prețul a fost cumplit. Ani de zile am fost egocentrică din cauza lipsei de autorespect. A trebuit să treacă mult până să fiu în sfârșit mulțumită de mine. Şi abia atunci am fost în stare să dăruiesc altora. Se opri o clipă din gânduri. De ce oare atâția dintre noi trec prin aceeași experiență? De ce sunt tinerii atât de egoiști, și de ce mai întâi trebuie să ne găsim pe noi înșine pentru a înțelege că viața înseamnă mult mai mult?

Când Garcia care îi aducea întotdeauna mâncarea incluse puțină pâine proaspătă și câțiva morcovi cruzi, Nicole bănui că era pe cale să aibă loc o schimbare în regimul ei. Două zile mai târziu, un Tiasso veni în celulă cu o perie de păr, farfurii, o oglindă și chiar un parfum. Nicole făcu o baie lungă și, pentru prima dată după luni de zile, se aranjă. Când biotul luă albia de lemn și se pregăti să plece, îi înmână un bilet. „Mâine dimineață vei avea un vizitator”, scria în bilet.

În noaptea aceea, Nicole nu putu dormi. Dimineața îi sporovăi ca o fetiță prietenei sale veverița, vorbindu-i atât despre speranțele cât și despre neliniștile ei legate de vizita care se apropia. Se strădui de mai multe ori să-și aranjeze fața și părul, înainte de a le declara pe ambele fără speranță. Timpul trecea foarte încet.

În cele din urmă, chiar înainte de prânz, auzi pași pe coridor către celulă și țâșni înainte, cu speranță.

— Katie! țipă ea când își văzu fiica dând ultimul colț.

— Bună, mamă, rosti Katie descuind ușa și intrând în celulă.

Cele două femei se îmbrățișară timp de multe minute. Nicole nu încercă să-și rețină lacrimile, care-i șiroiau pe obraji.

Se așezară pe pat, singura mobilă din celulă și povestiră despre familie. Katie o informă că avea o nepoată („Nicole des Jardins Turner”, spuse ea, „ar trebui să fii foarte mândră”), apoi scoase vreo douăzeci de fotografii. Acestea includeau instantanee ale pruncului cu părinții lui, Ellie și Benjy, undeva într-un parc, Patrick în uniformă, și chiar două poze cu Katie în rochie de seară. Nicole le studie una câte una, lăcrimând în mod repetat.

— Oh, Katie! exclamă de mai multe ori.

Când termină, îi mulțumi din inimă fiicei sale pentru fotografii.

— Poți să le păstrezi, spuse Katie ridicându-se și apropiindu-se de fereastră.

Deschise poșeta și scoase țigările și o brichetă.

— Iubito, rosti Nicole ezitând, vrei, te rog, să nu fumezi aici? Aerisirea este cumplită. O să miroasă a fum săptămâni întregi.

Katie se uită la mama ei câteva secunde, apoi băgă în geantă țigările și bricheta. În acel moment, în fața celulei sosiră doi Garcia cu o masă și două scaune.

— Ce-i asta? întrebă Nicole.

— O să luăm masa împreună, zâmbi Katie. Am pus să se pregătească ceva special pentru ocazia asta — pui cu ciuperci și sos de vin.

Mâncarea, care mirosea divin, fu adusă în scurt timp în celulă de alt Garcia și pusă pe masa înfățată, alături de vesela fină de porțelan și tacâmurile de argint. Era chiar și o sticlă de vin și două pahare de cristal.

Lui Nicole îi fu greu să-și amintească bunele maniere. Puiul era atât de delicios și ciupercile atât de fragede, încât mâncă fără să vorbească. De câte ori lua o gură de vin, murmura „Mmm” sau „E fantastic”, dar altfel nu spuse nimic până nu goli farfuria.

Katie, care ajunsese să mănânce foarte puțin, doar ciugulea și-și urmărea mama. Când termină, chemă un Garcia să ia farfuriile și să aducă niște cafea. Nicole nu mai băuse o ceașcă de cafea bună de aproape doi ani.

După ce îi mulțumi pentru masă, Nicole întrebă cu un zâmbet cald:

— Tu cum o mai duci, Katie? Cu ce te ocupi? Katie râse grosolan.

— Cu același vechi rahat. Acum sunt „Director de divertisment” pentru întreaga stațiune Vegas… Mă ocup de toate spectacolele din cluburi… Afacerea merge grozav,

deși…

Se opri, amintindu-și că mama ei nu știa nimic despre războiul din al doilea habitat.

— Ai găsit vreun bărbat care să-ți aprecieze calitățile? întrebă cu tact Nicole.

— Nici unul care să rămână prin preajmă. Lui Katie îi fu jenă de răspuns și deveni brusc agitată. Uite ce-i, mamă, spuse aplecându-se peste masă, n-am venit aici să discut despre viața mea amoroasă… Am o propunere pentru tine, sau mai degrabă familia are o propunere pentru tine, pe care noi toți o sprijinim.

Nicole își privi nedumerită fiica. Pentru prima dată, observă că aceasta îmbătrânise considerabil în cei doi ani de când n-o mai văzuse.

— Nu înțeleg. Ce fel de propunere?

— După cum poate știi, guvernul pregătește de ceva timp procesul împotriva ta. Firește, acuzația este răzvrătirea, ceea ce implică pedeapsa capitală. Procurorul ne-a spus că dovezile împotriva ta sunt covârșitoare și că în mod sigur ai să fii condamnată. Totuși, datorită serviciilor pe care le-ai adus în trecut coloniei, dacă pledezi vinovată la acuzația mai puțin gravă de „răzvrătire involuntară”, el va renunța…

— Dar nu sunt vinovată de nimic! spuse cu fermitate Nicole.

— Ştiu asta, mamă, răspunse Katie cu o urmă de nerăbdare. Dar noi — Ellie, Patrick și cu mine — suntem de acord că există o mare probabilitate să fii condamnată. Procurorul ne-a promis că, dacă pur și simplu pledezi vinovată la acuzația mai puțin gravă, vei fi mutată imediat într-un loc mai plăcut și vei avea voie să primești vizite de la familie, inclusiv de la nepoțica ta… A dat chiar de înțeles că ar putea interveni pe lângă autorități ca să-l lase pe Benjy să locuiască cu Robert și cu Ellie…