Arthur Clarke - Grădina din Rama

— Următorii martori ai acuzării, continuă Nicole, au petrecut multe ore implicându-l pe soțul meu în activități de răzvrătire. Recunosc că sunt măritată cu Richard Wakefield. Dar vinovăția lui, sau mai bine zis lipsa vinovăției, n-are nici de asemenea nici o importanță în acest proces. Verdictul dumneavoastră trebuie să fie fundamentat numai pe dovezile ce arată că eu sunt vinovată de răzvrătire. Acuzarea a sugerat că actele mele de răzvrătire își au originea în implicarea în mesajul video care, finalmente, a avut ca rezultat întemeierea acestei colonii. Recunosc că, într-adevăr, am ajutat la pregătirea înregistrării video care a fost transmisă din Rama pe Pământ, dar neg categoric că „am conspirat de la bun început cu extratereștrii”, sau că am uneltit în vreun fel cu cei care au construit această navă spațială împotriva semenilor mei. Am participat la realizarea înregistrării video, așa cum am arătat ieri când i-am permis acuzării să mă interogheze, pentru că am considerat că nu aveam de ales. Familia mea și cu mine eram la cheremul unei inteligențe și puteri depășind cu mult orice și-a imaginat cândva vreunul dintre noi. A existat o îngrijorare majoră că refuzul de a-i ajuta la realizarea mesajului video ar fi condus la represalii împotriva noastră.

Nicole se întoarse la masa apărării și bău puțină apă, apoi se răsuci iarăși cu fața la jurați.

— Rămân, așadar, numai două posibile surse pentru vreo dovadă reală care să mă acuze de răzvrătire — mărturia fiicei mele, Katie, și acea ciudată înregistrare audio, o colecție dezarticulată de comentarii pe care le-am făcut în fața altor membri ai familiei mele după ce am fost închisă, pe care ați auzit-o ieri dimineață. Ştiți prea bine ce ușor pot fi manipulate asemenea înregistrări. Cei doi tehnicieni audio au recunoscut ieri în boxa martorilor că au ascultat sute de ore de conversație între mine și copiii mei, înainte de a veni cu acele treizeci de minute de „dovezi încriminatoare”, dintre care nu mai mult de optsprezece secunde erau extrase dintr-o singură conversație. A spune că vorbele mele din acele înregistrări au fost scoase din context ar fi un eufemism… Privitor la mărturia fiicei mele Katie Wakefield, pot să spun doar, cu mare durere, că a mințit în mod repetat în declarațiile ei inițiale. N-am avut niciodată cunoștință de așa-zisele activități ilegale ale soțului meu Richard, și în mod categoric nu l-am sprijinit vreodată în ele. Vă amintiți că, interogată de mine, Katie a devenit confuză în privința faptelor și, în final, a tăgăduit mărturia ei anterioară, înainte de a se prăbuși în boxa martorilor. Judecătorul v-a sfătuit să ignorați comentariile făcute de fiica mea sub stresul emoțional al interogatoriului, susținând că sănătatea ei mentală este fragilă în ultimul timp. Eu vă rog să vă amintiți fiecare cuvânt pe care l-a spus Katie, nu doar când acuzarea i-a pus întrebări, ci când am încercat să obțin date și locuri ale acțiunilor de răzvrătire pe care mi le atribuise.

Nicole se apropie de jurați pentru ultima dată, uitându-se atentă în ochii fiecăruia.

— În fine, dumneavoastră trebuie să judecați de partea cui este adevărul în acest caz. Mă prezint în fața dumneavoastră cu inima grea, necrezând, nici măcar acum când stau aici, evenimentele care au făcut să fiu acuzată de asemenea delicte grave. Am servit atât colonia, cât și specia umană. Nu sunt vinovată de nici una dintre acuzațiile ce mi se aduc. Puterea sau inteligența care există în acest Univers uimitor va recunoaște acest fapt, indiferent de rezultatul procesului.

Afară lumina pălea încet. Gânditoare, Nicole stătea rezemată de peretele celulei și se întreba dacă aceea avea să fie ultima noapte din viața ei. Se cutremură fără să vrea. De când se anunțase verdictul, adormea în fiecare seară așteptându-se să moară a doua zi.

Garcia îi aduse cina la scurt timp după lăsarea întunericului. În ultimele zile, mâncarea fusese mult mai bună. În timp ce mânca încet peștele fript, Nicole se gândi la cei cinci ani care trecuseră de când ea și familia întâlniseră primul grup de cercetași din Pinta. Ce a mers prosti se întrebă. Care au fost greșelile noastre fundamentalei.

Auzea în minte glasul lui Richard. Veșnic cinic și neîncrezător în comportamentul uman, el sugerase la sfârșitul primului an că Noul Eden era prea bun pentru umanitate. „Până la urmă, îl vom distruge, așa cum am făcut și cu Pământul”, îi spusese. „Bagajul nostru genetic — tot tacâmul, știința, tendința de cucerire a teritoriilor, agresivitatea și comportamentul reptilian — este prea puternic ca să fie învins de educație și luminare. Uită-te la amândoi eroii lui O'Toole: Iisus și Sf. Michael din Siena. Au fost distruși din cauză că au sugerat că oamenii ar trebui să caute să fie mai mult decât niște cimpanzei deștepți”.

Dar aici, în Noul Eden, existau atâtea ocazii pentru o lume mai bună! gândi Nicole. Mijloacele de existență erau asigurate. Eram înconjurați de dovezi de netăgăduit că în Univers există o inteligență mai presus de a noastră. Asta ar fi trebuit să creeze un mediu în care…

Termină peștele și trase în fața ei mica budincă de ciocolată. Zâmbi, amintindu-și cât de mult îi plăcea lui Richard ciocolata. Mi-a fost tare dor de el, se gândi. Mai ales de conversația și perspicacitatea lui.

Fu uimită să audă pași venind înspre celula ei și un fior de teamă îi străbătu corpul. Erau doi bărbați tineri, cu lanterne, îmbrăcați în uniformele poliției speciale a lui Nakamura.

Bărbații intrară în celulă cu un aer practic, fără să se prezinte. Cel mai vârstnic, având în jur de treizeci și cinci de ani, scoase un document și începu să citească.

— Nicole des Jardins Wakefield, ai fost condamnată pentru delictul de răzvrătire și vei fi executată mâine dimineață la ora 8. Micul dejun îți va fi servit la 6:30, la zece minute după prima lumină. Vom veni să te ducem în camera de execuție la 7:30. La 7:58 vei fi legată în scaunul electric, iar curentul va fi aplicat două minute mai târziu. Ai vreo întrebare?

— Cum te cheamă, tinere? întrebă Nicole cu glas frânt.

— Franz, răspunse bărbatul după o scurtă ezitare.

— Franz, și mai cum?

— Franz Bauer.

— Ei bine, Franz Bauer, se strădui Nicole să zâmbească, poți să-mi spui, te rog, cât îmi va lua să mor? După ce aplici curentul, firește.

— Nu știu exact, răspunse tânărul, oarecum stânjenit. Vă veți pierde cunoștința aproape instantaneu, în doar două secunde. Dar nu știu cât…

— Mulțumesc, zise Nicole, simțind că-i venea să leșine. Acum am să vă rog să plecați. Aș vrea să rămân singură.

Cei doi deschiseră ușa celulei.

— Oh, apropo, adăugă Nicole, mi-ați putea lăsa o lanternă? Şi poate un stilou și hârtie, sau chiar un notebook.

Franz Bauer clătină din cap.

— Îmi pare rău, nu putem…

Nicole îi expedie și se duse în capătul opus al celulei. Două scrisori, își spuse, respirând rar ca să adune tărie. Vroiam doar să scriu două scrisori. Una lui Katie și una lui Richard. Cu toți ceilalți m-am împăcat.

După plecarea polițiștilor, se gândi la lungile ore pe care le petrecuse în puțul din Rama cu mulți ani în urmă, când se așteptase să moară de inaniție. Își petrecuse ceea ce atunci crezuse că erau ultimele ei zile, retrăind momentele fericite din viață. Acum nu-i nevoie de asta, se gândi. Nu există eveniment din trecutul meu care să nu fi fost deja cercetat în amănunțime. Ăsta-i beneficiul a doi ani de închisoare.