Arthur Clarke - Grădina din Rama

— Nu știu, răspunse Nai, apoi se uită la Eponime. Dar unora dintre noi le-ar plăcea s-o creadă.

Băieții adormiseră, în sfârșit, în paturile lor din colțul camerei. Nai și Eponine stăteau una lângă alta pe două scaune.

— Umblă vestea că-i foarte bolnavă, spuse încet Eponine. Abia dacă-i dau să mănânce. O fac să sufere în toate modurile posibile.

— Nicole nu va ceda niciodată, zise cu mândrie Nai. Aș fi vrut să am tăria și curajul ei.

— De peste șase săptămâni Ellie și Robert n-au voie s-o vadă…. Nicole nici măcar nu știe că are o nepoată.

— Ellie mi-a spus săptămâna trecută că i-a mai înaintat o cerere lui Nakamura să-și vadă mama, rosti Nai. Îmi fac griji pentru Ellie. Continuă să facă presiuni puternice.

— Ellie este absolut minunată, zâmbi Eponine, chiar dacă incredibil de naivă. Ea susține că, dacă se supune tuturor legilor coloniei, Nakamura o va lăsa în pace.

— Asta nu-i de mirare… mai ales dacă te gândești că Ellie încă mai crede că tatăl ei trăiește. A stat de vorbă cu toți cei care afirmă că l-au văzut pe Richard de când a dispărut.

— Toate poveștile despre Richard îi dau speranță. Cu toții putem folosi din când în când o doză de speranță….

Pentru câteva clipe se lăsă tăcerea.

— Dar tu, Eponine? întrebă Nai. Tu îți permiți….

— Nu, o întrerupse cealaltă. Eu sunt întotdeauna sinceră cu mine însămi…. Am să mor curând, doar că nu știu când…. În plus, de ce m-aș lupta să continui să trăiesc? Condițiile din Avalon sunt mai proaste până și decât cele din tabăra de detenție de la Bourges. Dacă n-ar fi fost puținii copii de la școală….

Amândouă auziră în același timp zgomotul din fața ușii. Rămaseră complet nemișcate. Dacă discuția lor fusese înregistrată de unul dintre bioții spioni ai lui Nakamura,

atunci….

Ușa se deschise brusc și cele două femei tresăriră îngrozite. Max Puckett năvăli în cameră, rânjind.

— Sunteți arestate pentru discuții ce subminează autoritatea statului, strigă el.

Ducea o ladă mare de lemn. Cele două femei îl ajutară s-o pună într-un colț. Max își scoase jacheta groasă.

— Îmi pare rău că am apărut atât de târziu, doamnelor, dar n-am avut încotro.

— Alt drum cu mâncare pentru trupe? întrebă Nai încet, arătând spre gemenii care dormeau.

— Max aprobă din cap.

Regele japonez îmi aduce mereu aminte că o armată călătorește pe baza stomacului, spuse el.

— Asta era una dintre maximele lui Napoleon. Eponine zâmbi sarcastic. Nu cred că ai auzit vreodată de el, acolo, în Arkansas.

— Oho? Fermecătoarea doamnă profesoară își dă aere de superioritate în seara asta. Max scoase din buzunarul cămășii un pachet de țigări nedesfăcut. Poate că ar trebui să-mi păstrez cadoul pregătit pentru ea.

Eponine râse și se repezi să înhațe țigările. După o scurtă luptă în joacă, Max i le dădu.

— Mulțumesc, spuse ea cu sinceritate. Celor ca noi nu li se îngăduie prea multe plăceri.

— Uite ce-i, rânji Max, n-am făcut atâta drum până aici ca să te ascult cum îți plângi de milă. M-am oprit în Avalon ca să-mi clătesc ochii cu fața ta frumoasă… Dacă ai de gând să fii deprimată, pur și simplu am să-mi iau porumbul și roșiile….

— Porumb și roșii! exclamară la unison Nai și Eponine și alergară spre ladă.

— Copiii n-au mai mâncat ceva proaspăt de luni de zile, rosti emoționată Nai în timp ce Max deschidea lada cu o rangă.

— Aveți mare, mare grijă cu astea, vorbi el cu seriozitate. Ştiți că ceea ce fac este absolut ilegal. Abia dacă există suficientă hrană proaspătă pentru armată și conducători. Dar eu am hotărât că meritați ceva mai bun decât orezul rămas de la ei.

— Băieții și cu mine îți suntem foarte recunoscători, încuviință Nai. Nu știu cum am putea să te răsplătim vreodată.

— Am să găsesc eu o cale.

Cele două femei reveniră pe scaunele lor, iar Max se așeză pe podea, între ele.

— Întâmplător, am dat peste Patrick O'Toole în al doilea habitat… M-a rugat să vă transmit amândurora

salutări.

— Cum se simte? întrebă Eponine.

— Necăjit, aș spune. Când a fost recrutat, a lăsat-o pe Katie să-l convingă să se ofere voluntar în armată — ceea ce sunt sigur că n-ar fi făcut niciodată, dacă Nicole sau Richard ar fi putut să vorbească măcar o dată cu el — și cred că acum își dă seama de greșeala făcută. N-a spus nimic, dar am simțit că era amărât. Nakamura îl ține pe linia frontului din cauza lui Nicole.

— Războiul ăsta se apropie de sfârșit? se interesă Eponine.

— Așa cred. Dar nu-i clar dacă regele japonez vrea asta…. Din ce mi-au spus soldații, a mai rămas foarte puțină rezistență. În cea mai mare parte a timpului, ei fac șmotru în cilindrul maro.

Nai se aplecă în față.

— Am auzit că în cilindru mai trăia o specie inteligentă — ceva total diferit de aviari.

— Cine știe ce să mai creadă? râse Max. Televiziunea și ziarele spun ce le dictează Nakamura, și toată lumea știe asta. Există mereu sute de zvonuri… Eu însumi am întâlnit în habitatul ăla niște plante și animale bizare, așa că nimic nu mă mai miră.

Nai își înăbuși un căscat.

— Ar fi mai bine să plec și s-o las pe gazda noastră să se culce, spuse Max ridicându-se. N-ai vrea să te conducă cineva până acasă, Eponine?

— Depinde cine este acel cineva, zâmbi ea.

Câteva minute mai târziu, Max și Eponine ajunseră la micuța baracă a femeii de pe una dintre străzile laterale ale Avalonului. Max aruncă țigara pe care o împărțiseră și o strivi cu talpa.

— N-ai vrea ca un bărbat…, începu el.

— Ba da, Max, bineînțeles că aș vrea, răspunse Eponine cu un oftat. Iar dacă acel bărbat ar fi exista, în mod categoric ai fi tu. Îl privi drept în ochi. Dar dacă împarți patul cu mine, chiar și numai o dată, atunci am să mai vreau. Iar dacă, printr-un ghinion cumplit, indiferent câtă grijă am avea, ai fi depistat pozitiv la testul RV-41, nu mi-aș ierta-o niciodată.

Se lipi de el pentru a-și ascunde lacrimile.

— Îți mulțumesc pentru tot, spuse ea. Ești un om bun, Max, poate singurul care a mai rămas în universul ăsta nebun.

Eponine era într-un muzeu din Paris înconjurată de sute de opere de artă. Prin muzeu trecea un grup mare de turiști, care petrecu patruzeci și cinci de secunde uitându-se la cinci tablouri minunate pictate de Renoir și Manet.

— Opriți-vă! strigă Eponine în vis. Așa nu se poate vedea.

Bătăile din ușă îi alungară visul.

— Suntem noi, o auzi pe Ellie. Dacă-i prea devreme, putem veni mai târziu, înainte să pleci la școală. Robert era îngrijorat că s-ar putea să fim ocupați până peste cap în secția de psihiatrie.

Eponine se întinse și luă halatul care atârna pe singurul scaun din cameră.

— Doar o clipă, le spuse, și vin.

Le deschise ușa prietenilor ei. Ellie era în uniforma de infirmieră, purtând-o pe micuța Nicole, în spate, într-un port-bebe improvizat. Bebelușul adormit era înfășurat în vată, ca să fie protejat de frig.

— Putem să intrăm?

— Firește, răspunse Eponine. Îmi cer scuze, nu v-am auzit….

— Asta nu-i oră de vizită, dar cu munca noastră de la spital, dacă nu veneam acum cu noaptea-n cap, n-am mai fi reușit.

— Cum te simți? întrebă câteva secunde mai târziu Turner.

Ținea un scaner în fața lui Eponine și datele începură să apară deja pe monitorul calculatorului portabil.