Arthur Clarke - Grădina din Rama

Richard dormea într-o cameră mică, nu departe de sala murală. Lecțiile durau trei-patru ore fiecare, după care primea de mâncare sau era lăsat să doarmă. Uneori, când intra în sala mare, își arunca ochii peste picturile, unele încă incomplete, din jumătatea a doua a frescei. Când se întâmpla asta, luminile din sală erau imediat stinse. Mirmipisicile voiau să fie sigure că Richard învăța mai întâi biologia.

După vreo zece zile, fu încheiată și a doua jumătate a frescei. Richard rămase uluit când, în sfârșit, i se dădu voie s-o studieze. Numeroșii oameni și aviari erau reprezentați cu o acuratețe extraordinară. Richard însuși apărea de vreo cinci ori în picturi. Cu părul și barba lungă, ambele mult încărunțite, mai că nu se recunoscu. În imaginile astea aș putea trece drept Hristos, se amuză plimbându-se prin cameră.

O parte din restul frescei era un rezumat istoric al invadării habitatului extraterestru de către oameni. Aici apăreau mai multe detalii decât văzuse Richard în spectacolul de imagini mentale din vremea când era în sesilă, dar nu află nimic substanțial nou. Totuși detaliile oribile ale masacrului continuu îl tulburară iarăși.

De asemenea, imaginile îi declanșară în minte o întrebare interesantă. De ce conținutul acelei fresce nu-i fusese transmis direct de către sesilă, evitându-se astfel întregul efort al mirmipisicilor pictori? Probabil că sesila este doar un dispozitiv de redare și nu e capabilă de imaginație, își spuse. Poate că-mi poate arăta numai ceea ce a fost deja văzut de o mirmipisică.

Ultima parte a frescei definea explicit ce îi cereau creaturile mirmipisici/sesile lui Richard să facă. În fiecare dintre portretele sale, el purta pe umeri un rucsac mare, albastru. Rucsacul avea două buzunare mari în față, și alte două în spate, fiecare conținând câte un pepene-mană. Pe părțile laterale ale rucsacului existau alte două buzunare, mai mici. În unul era îndesat un tub cilindric, argintiu, lung de cincisprezece centimetri, iar celălalt conținea două ouă mici de aviar din piele.

Fresca arăta activitatea sugerată lui Richard într-o succesiune ordonată. Urma să părăsească cilindrul maro printr-o ieșire de sub nivelul solului și să iasă în regiunea verde aflată de cealaltă parte a inelului de clădiri albe și a canalului îngust. Acolo, călăuzit de o pereche de aviari, urma să coboare pe malul șanțului cu apă, unde avea să fie preluat de un mini-submarin. Submarinul avea să coboare sub zidul modulului, să intre într-un corp mare de apă și să iasă la suprafață la țărmul unei insule cu mulți zgârie-nori.

Richard zâmbi când studie fresca. Așadar Oceanul Cilindric și New York sunt încă aici, se gândi. Își aduse

aminte că Vulturul îi precizase că lui Rama nu i se aduceau modificări inutile. Asta înseamnă că și Camera Albă s-ar putea să mai existe.

Secvențele evadării lui Richard erau înconjurate de multe alte imagini, unele oferind detalii despre plantele și animalele extraterestre din regiunea verde, altele oferind instrucțiuni explicite despre manevrarea submarinului. Când Richard încercă să copieze pe calculatorul său portabil ce credea că era mai important din această informație, mirmipisica profesor păru brusc iritată. Richard se întrebă dacă situația de criză se înrăutățise.

A doua zi, după un somn lung, bărbatul fu echipat cu rucsacul și condus de gazdele sale în camera sesilei. Acolo, cei patru pepeni-mană pe care îi urmărise crescând cu două săptămâni în urmă fură scoși din rețea de către mirmipisici și puși în rucsacul său. Erau foarte grei. Richard estimă că, laolaltă, cântăreau douăzeci de kilograme. Apoi altă mirmipisică folosi un instrument semănând cu un foarfece pentru o tăia din sesilă o masă cilindrică ce conținea patru ganglioni și filamentele lor. Materialul fu introdus într-un tub argintiu care, la rândul său, fu băgat într-un buzunar lateral, mai mic, al rucsacului. Ouăle de aviar fură încărcate ultimele.

Richard inspiră adânc. Asta trebuie să fie clipa despărțirii, gândi el când mirmipisicile arătară spre coridor. Dintr-un motiv oarecare își aduse aminte că Nai Watanabe susținuse că salutul thailandez numit wai, o mică plecăciune cu palmele alipite în fața părții superioare a pieptului, era un semn universal de respect. Zâmbind în sinea sa, execută un wai în fața celor șase mirmipisici care îl înconjurau. Spre uimirea lui, toate își uniră două câte două cele patru membre anterioare în fața abdomenului și făcură o plecăciune ușoară în direcția lui.

Subsolul adânc al cilindrului maro era evident nelocuit. După ce părăsi camera sesilei, Richard și călăuza sa trecură mai întâi pe lângă alte mirmipisici, mai ales în vecinătatea atriumului. Dar, o dată ce se aflară pe rampa ce cobora la subsol, nu mai întâlniră nici măcar o singură mirmipisică.

Călăuza lui Richard trimise înainte un piciorong. Acesta alergă în lungul tunelului final îngust și apoi prin ieșirea de urgență boltită spre regiunea verde. Când se întoarse, piciorongul stătu pe ceafa mirmipisicii câteva secunde, după care sări pe podea. Călăuza îi făcu semn lui Richard să intre în tunel.

În regiunea verde, Richard fu întâmpinat de doi aviari mari care imediat se înălțară în aer. Unul dintre ei avea pe aripă o cicatrice urâtă, de parcă fusese lovit de o rafală de gloanțe. Richard se afla într-o pădure relativ deasă, cu copaci înalți de trei-patru metri. Deși lumina era slabă, nu-i fu greu să găsească o potecă sau să-i urmeze pe aviarii de deasupra lui.

Primele cincisprezece minute trecură fără nici un incident. Pădurea se rărea. Richard tocmai estimase că în zece minute avea să ajungă la șanțul cu apă pentru a se întâlni cu submarinul, când, la o sută de metri de el o mitralieră începu să tragă. Unul dintre aviarii călăuze se prăbuși la pământ, iar celălalt dispăru. Când auzi soldați venind în direcția lui, Richard se ascunse într-un hățiș întunecos.

— În mod sigur două inele, spuse unul din soldați. Poate chiar trei… Cu ele, numai săptămâna asta am douăzeci de inele la activ.

— Rahat, omule, ăsta n-a fost concurs! N-ar trebui să se pună la socoteală. Afurisita de pasăre nici n-a știut că erai acolo.

— Asta-i problema ei, nu a mea. Eu tot am să-i pun la socoteală inelele… Aha, uite-o… La dracu', are numai două!

Bărbații erau la numai cincizeci de metri distanță de Richard. El rămase absolut nemișcat mai mult de cinci minute. Între timp, soldații stăteau lângă cadavrul aviarului, fumând și discutând despre război.

Richard începu să simtă o durere în piciorul drept. Își mută foarte încet greutatea pe celălalt picior crezând că în felul acela mușchiul încordat avea să se destindă, dar durerea deveni și mai puternică. În cele din urmă, își aruncă privirea în jos și, spre groaza lui, descoperi că una dintre creaturile rozătoare pe care le văzuse în fresca din habitatul mirmipisicilor îi mâncase ce-i rămăsese din pantof și acum îi ronțăia laba piciorului. Încercă să-și scuture piciorul cu putere, dar fără zgomot. Nu reuși întru totul. Deși rozătoarea îi lăsă piciorul, soldații auziră mișcare și porniră în direcția lui.

Richard nu putea să fugă. Chiar dacă ar fi existat o rută de evadare, greutatea suplimentară pe care o căra îl făcea o pradă ușoară pentru soldați. După un minut, unul dintre bărbați țipă:

— Vino încoace, Bruce, cred că-i ceva în hățișul ăsta! Bărbatul aținti arma în direcția lui Richard.