Arthur Clarke - Razboi pe Rama

Max insistă ca Patrick să ia una din cele două puști. Richard și Nicole nu se opuseră. Îi urară cu toții succes, apoi Patrick porni în misiunea de cercetare. Mersese doar cinci sute de metri în lungul tunelului când auzi în fața lui un zgomot. Se opri să asculte, dar nu-l putu identifica. După alte câteva sute de metri, sunetele începură să se definească. Patrick auzi de mai multe ori, în mod clar, sunetul de perii târâite. Se auzea și un zăngănit ca de obiecte metalice care se ciocnesc între ele sau de un perete. Ascultă timp de mai multe minute, apoi, amintindu-și de instrucțiuni, se întoarse la ceilalți.

După o lungă discuție, Patrick primi aprobarea să-și reia misiunea. I se spuse să se apropie de octopăianjeni atât cât îndrăznea și să-i urmărească în liniște atât cât putea. Pe când se apropia de sala-catedrală, auzi din nou periile târșâite dar când ajunse chiar în marea încăpere de la baza rampei nu era nici un octopăianjen prin preajmă. Unde or fi plecat ? se întrebă el. Primul impuls îl îndemnă să facă stânga-împrejur și să se întoarcă în direcția din care venise. Totuși, întrucât nu întâlnise, de fapt, nici un octopăianjen, se hotărî să urce rampa, să iasă în New York și să-și îndeplinească restul misiunii.

Cam după un minut, Patrick descoperi șocat că ieșirea din adăpostul octopăianjenilor fusese bine astupată cu un strat gros, alcătuit din vergele metalice și un material semănând cu cimentul. Octopăianjenii au făcut asta, dar oare de ce ne-au închis aici ?

Înainte de a se întoarce să dea raportul, Patrick inspectă sala-catedrală și descoperi că și ieșirea unuia din cele patru tunele fusese astupată cu ceva ce părea a fi o ușă groasă sau o poartă. Ăla trebuie să fie tunelul care duce în canal , se gândi el. Rămase în zonă încă vreo zece minute, ascultând cu atenție, dar nu auzi nimic.

— Zi așa, octopăianjenii n-au făcut niciodată nimic ostil! spuse Max furios. Atunci cum dracu’ numiți voi treaba asta? Suntem prinși în capcană. Clătină din cap cu tărie. M-am gândit eu din capul locului că-i o prostie să vin aici.

— Te rog, Max, spuse Eponine. Să nu ne certăm. Nu ajută la nimic dacă ne certăm între noi.

Toți adulții, cu excepția lui Nai și Benjy, străbătuseră culoarul de un kilometru până la sala-catedrală ca să examineze ce făcuseră octopăianjenii. Într-adevăr, oamenii erau închiși în adăpost. Două dintre cele trei tunele deschise care dădeau din sală duceau la coridorul vertical, iar al treilea, descoperiră ei repede, ducea la o cameră de depozitare mare și pustie, care nu avea nici o ieșire.

— Ar fi bine să găsim o soluție cât mai repede, spuse Max. Mâncarea ne mai ajunge doar pentru patru zile și n-avem nici o idee de unde să facem rost de alta.

— Îmi pare rău, Max, spuse Nicole, dar tot mai cred că decizia inițială a lui Richard a fost corectă. Dacă rămâneam în adăpostul nostru am fi fost capturați și duși înapoi în Noul Eden, unde aproape sigur am fi fost executați…

— Poate, o întrerupse Max. Sau poate nu… Cel puțin, în cazul ăla, copiii ar fi fost cruțați. Și nu cred că Benjy și doctorul ar fi fost omorâți…

— Toate astea sunt pure speculații și nu rezolvă principala noastră problemă: ce facem acum? interveni Richard..

— În regulă, geniule, zise Max pe un ton mușcător. Până acum, tu ai luat hotărârile. Ce propui?

Eponine interveni din nou.

— Ești nedrept, Max. Nu e vina lui Richard că suntem în situația asta. Și, cum spuneam mai înainte, nu ne ajută…

— Bine, bine, o întrerupse Max și se îndreptă spre culoarul care ducea în camera-depozit. Am să intru în tunelul ăsta să mă calmez și să fumez o țigară. Se uită în urmă la Eponine. Nu vii și tu? Ne mai rămân exact douăzeci și nouă după ce o fumăm pe asta.

Eponine le zâmbi slab lui Nicole și lui Ellie.

— Tot mai e supărat foc pe mine că n-am luat toate țigările când am evacuat adăpostul, spuse ea încet. Nu vă faceți griji… Max se înfurie ușor, dar îi trece repede… Ne întoarcem în câteva minute.

— Care e planul tău, iubitule? îl întrebă Nicole pe Richard după plecarea celor doi.

— Nu prea avem de ales, răspunse Richard sumbru. Unul sau doi adulți trebuie să stea cu Benjy, copiii și avianii, în timp ce noi ceilalți explorăm cât mai repede adăpostul ăsta… Nu mă încântă deloc ideea că octopăianjenii chiar intenționează să ne lase să murim de foame.

— Scuză-mă, Richard.

Robert Turner vorbea pentru prima oară de când Patrick anunțase că ieșirea spre New York e astupată.

— Nu cumva presupui din nou că octopăianjenii sunt prietenoși? Să presupunem că nu sunt sau, mai degrabă, să presupunem că supraviețuirea noastră este nesemnificativă pentru ei într-un fel sau altul și că pur și simplu au sigilat adăpostul ca să se protejeze de toți acei oameni apăruți de curând…

Robert se opri, părând că și-a pierdut șirul gândurilor.

— Voiam să spun, continuă el după câteva secunde, că nepoata ta și de fapt toți copiii sunt în mare pericol, atât psihic cât și fizic și mă voi opune oricărui plan care i-ar lăsa neprotejați și vulnerabili.

— Ai dreptate, Robert, îl întrerupse Richard. Mai mulți adulți, dintre care cel puțin un bărbat, trebuie să rămână cu Benjy și copiii… De ce nu vă întoarceți tu, Patrick și Ellie chiar acum la copii? E și Nai acolo. Nicole și cu mine îi așteptăm pe Max și Eponine și venim și noi repede.

Richard și Nicole rămaseră singuri.

— Ellie spune că Robert e furios mai tot timpul dar nu știe cum să-și exprime mânia în mod constructiv, zise încet Nicole… I-a spus că întreaga acțiune i s-a părut de la bun început o greșeală și petrece ore întregi gândindu-se la asta, încruntat și mohorât… Ellie spune chiar că o îngrijorează obsesia asta al lui.

Richard clătină din cap.

— Poate a fost o greșeală, spuse el. Poate că tu și cu mine ar fi trebuit să ne trăim singuri restul vieții. Însă m-am gândit că…

În acel moment Max și Eponine se întoarseră din cameră.

— Vreau să vă cer scuze amândurora, spuse Max întinzând mâna. Cred că m-am lăsat copleșit de teamă și frustrare.

— Mulțumesc, Max, spuse Nicole. Dar nu-i nevoie să-ți ceri scuze. Ar fi caraghios să presupunem că putem trece printr-o experiență ca asta fără să apară și neînțelegeri.

Toată lumea era în muzeu.

— Să revedem încă o dată planul, spuse Richard. Cinci dintre noi vor coborî pe spițe și vor explora zona din jurul peronului de metrou. Vom cerceta în amănunt orice tunel pe care-l găsim. Apoi, dacă nu găsim nici un mijloc de evadare și metroul cel mare ne așteaptă într-adevăr acolo, Max, Eponine, Nicole și cu mine ne vom urca în el, iar Patrick se va întoarce aici în muzeu.

— Nu crezi că e o nesăbuință să vă urcați toți patru în metrou? întrebă Robert. De ce nu urcați doar doi mai întâi?… și dacă metroul pleacă și nu se mai întoarce?

— Robert, din păcate n-avem timpul de partea noastră, răspunse Richard. Dacă n-am sta atât de prost cu mâncarea, am putea urma un plan mai conservator. În acel caz poate numai doi dintre noi ar intra în metrou. Dar dacă traseul metroului are mai multe destinații succesive, în loc de una singură? Întrucât am hotărât deja că vom explora numai câte doi, pentru siguranță, s-ar putea să ne ia mult să găsim o cale de evadare având doar un cuplu care cercetează.