Arthur Clarke - Razboi pe Rama

În cameră se lăsă o tăcere prelungită, până când Timmy începu să sporovăiască nedeslușit cu sora lui. Nikki se duse la avian și începu să-i mângâie burta catifelată.

— N-am pretenția de a cunoaște toate răspunsurile, spuse Richard, și nici nu subestimez gravitatea situației. Dar dacă există o cale de ieșire de aici, lucru în care Nicole și cu mine credem, cu cât o găsim mai repede, cu atât mai bine.

Fu rândul lui Patrick să pună o întrebare.

— Presupunând că luați toți patru metroul, noi cât timp trebuie să vă așteptăm aici în muzeu?

— Asta e o întrebare grea, răspunse Richard. Aveți mâncare suficientă pentru încă patru zile, iar apa din cisternă ar trebui să vă țină în viață o oarecare perioadă după aceea… Nu știu, Patrick. Cred că ar trebui să rămâneți aici cel puțin două sau trei zile… După aceea va trebui să hotărâți singuri… Dacă va fi posibil, unul sau mai mulți dintre noi se vor întoarce.

Benjy urmărea conversația cu foarte mare atenție. Era evident că înțelege în linii mari ce să întâmplă, căci începu să plângă încetișor. Nicole se duse la el să-l liniștească.

— Nu-ți face griji, fiule, spuse ea. Totul o să fie bine. Bărbatul-copil își privi mama.

— Așa sper, spuse el, dar mi-e frică.

Galileo Watanabe sări brusc și alergă spre locul în care cele două puști erau rezemate de perete.

— Dacă unul din octopăianjenii ăia intră aici, am să-l împușc, spuse el atingând una din puști înainte ca Max să i-o ia din mână. Bang! Bang !

Strigătele lui îi făcură pe aviani să țipe și pe micuța Nikki să plângă. După ce Ellie șterse lacrimile fiicei sale, Max și Patrick puseră puștile pe umăr și cei cinci exploratori își luară la revedere. Ellie intră în tunel cu ei.

— N-am vrut să vorbesc despre asta în fața copiilor, dar ce trebuie să facem dacă vedem un octopăianjen în timp ce voi sunteți plecați? întrebă ea.

— Încercați să nu intrați în panică, răspunse Richard.

— Și să nu faceți nimic agresiv, adăugă Nicole.

— Înșfac-o pe Nikki și fugi de să-ți sfârâie călcâiele, spuse Max, făcându-i cu ochiul.

Câtă vreme coborâră pe spițe nu se întâmplă nimic neobișnuit. La fel ca în urmă cu mulți ani, luminile de la următorul nivel inferior se aprindeau când cineva care cobora se apropia de zona neluminată. Cei cinci exploratori ajunseră pe peronul de metrou în mai puțin de o oră.

— Acum vom afla dacă acele vehicule misterioase mai funcționează, spuse Richard.

În mijlocul peronului circular era o gaură de dimensiuni mai mici, care cobora mai adânc în întuneric, rotundă și prevăzută de asemenea cu spițe metalice care ieșeau din pereți. În unghi drept față de locul în care stăteau cei cinci, de o parte și de alta a peronului, se vedeau două tunele întunecate, tăiate în piatră și metal. Unul dintre tunele era mare, cu o deschidere de cinci-șase metri pe înălțime, în timp ce tunelul opus era exact cu un ordin de mărime mai mic. Când Richard se apropie la douăzeci de grade de tunelul cel mare, acesta se lumină brusc și putu să-i vadă clar interiorul. Tunelul semăna cu un mare canal colector de pe Pământ.

Ceilalți membri ai grupului de explorare veniră repede lângă Richard de îndată ce se auzi venind din tunel primul zgomot șuierat. În mai puțin de un minut, un vehicul asemănător cu un metrou apăru în viteză de după un colț îndepărtat și se îndreptă rapid înspre ei, oprindu-se cu capătul din față la un metru de locul în care coridorul cu spițe continua să coboare.

Și interiorul metroului era luminat. În vagon nu existau scaune, ci doar niște bare metalice din tavan până în podea împrăștiate aparent la întâmplare. Cinci secunde mai târziu, pe partea opusă a peronului trase un vehicul identic, exact o zecime din mărimea primului.

Cu toate că Max, Patrick și Eponine auziseră de multe ori istorisiri despre două metrouri fantomă, acum când vedeau aievea vehiculele se simțeau cuprinși de neliniște.

— Chiar vorbești serios, prietene? îl întrebă Max pe Richard după ce examinară amândoi rapid exteriorul metroului mai mare. Chiar ai de gând să urci în drăcia asta dacă nu găsim nici o cale de ieșire?

Richard aprobă dând din cap.

— Dar ăsta poate să meargă oriunde , spuse Max. N-avem nici cea mai vagă idee ce e, cine l-a construit sau ce dracu’ face aici. Și o dată ce ne-am suit în el, suntem complet neajutorați.

— Asta-i drept, spuse Richard zâmbind vag. Max, înțelegi excelent situația în care ne aflăm.

Max clătină din cap.

— În fine, mai bine am găsi naibii ceva în afurisita asta de gaură, pentru că nu știu dacă Eponine și cu mine…

— În regulă, spuse Patrick apropiindu-se de ei. Cred că e timpul pentru următoarea fază a operațiunii… Haide, Max, ești gata să mai cobori niște spițe?

Richard n-avea la dispoziție nici unul din roboții săi isteți ca să-l plaseze în metroul mai mic. Însă avea o cameră de luat vederi miniaturală, prevăzută cu un sistem de mobilitate rudimentar și care spera să fie suficient de grea pentru a pune în mișcare metroul mai mic.

— Metroul cel mic nu ne asigură în nici un caz o posibilă ieșire, le spuse el celorlalți. Vreau doar să determin așa, pentru mine, dacă s-a schimbat ceva în acești ani. În plus, s-ar părea că nu există nici un motiv, cel puțin deocamdată, ca mai mult decât doi dintre noi să coboare mai departe.

În timp ce Patrick și Max coborau încet spițele suplimentare iar Richard era absorbit în verificarea finală a video-camerei mobile, Nicole și Eponine se plimbau pe peron.

— Cum merge, fermierule? îl întrebă Eponine pe Max prin radio.

— Până acum, bine, răspunse el. Dar suntem la numai zece metri sub voi. Spițele astea sunt mai depărtate unele de altele decât cele de deasupra, așa că trebuie să fim mai precauți.

— Relația ta cu Max trebuie să fi înflorit cu adevărat cât am fost eu în închisoare, comentă Nicole câteva clipe mai târziu.

— Într-adevăr, răspunse cu nonșalanță Eponine. Sinceră să fiu, asta m-a mirat. Nu credeam că un bărbat e în stare să aibă o legătură serioasă cu cineva care… știi tu… dar l-am subestimat pe Max. Chiar că e o persoană neobișnuită. Sub masca aceea de mascul necioplit…

Eponine se opri. Nicole zâmbea larg.

— Eu nu cred că Max a reușit să păcălească pe cineva — cel puțin nu pe cei care-l cunosc. Max cel dur și spurcat la gură e un rol pe care și l-a însușit dintr-un anume motiv, autoapărare, probabil, la ferma aceea din Arkansas.

Cele două femei rămaseră tăcute o vreme.

— Însă cred, totuși, că nu l-am apreciat pe Max la adevărata lui valoare, spuse Nicole. Merită toată admirația fiindcă te adoră din tot sufletul, chiar dacă voi doi n-ați putut niciodată să…

— O, Nicole, o întrerupse Eponine, cuprinsă de emoții. Să nu crezi că eu n-am vrut, că n-am visat la asta. Iar doctorul Turner ne-a spus de multe ori că șansele ca Max să contracteze RV-41 sunt foarte mici dacă ne protejăm… Dar pentru mine, „foarte mici” nu ajunge. Dacă, cumva, i-aș transmite lui Max virusul ăsta oribil care mă ucide? Cum mi-aș putea ierta vreodată faptul că-l condamn la moarte pe bărbatul pe care-l iubesc?

Ochii lui Eponine se umplură de lacrimi.

— Suntem intimi, firește, spuse ea. În felul nostru plin de precauții… Iar Max nu s-a plâns nici măcar o dată. Dar îmi dau seama din ochii lui că-i lipsește…

— În regulă, îl auziră pe Max prin radio. Acum vedem fundul. E la cinci metri sub noi și seamănă cu o podea normală. De acolo pornesc două tunele, unul de mărimea tunelului mai mic de la nivelul vostru, iar celălalt micuț de tot. Ne ducem jos să inspectăm mai îndeaproape.