Arthur Clarke - Razboi pe Rama

— Vrei să spui că acel computer de control de aici a întrerupt funcționarea boilerului, astfel încât el să poată să fabrice mâncarea noastră? întrebă Patrick.

— Chiar așa, răspunse Richard.

Max se dusese mai încolo și se uita la celelalte boilere din fabrica uriașă. Richard și Patrick i se alăturară.

— Când eram copil, pe la opt-nouă ani, spuse Max, tata m-a dus în prima mea excursie în munții Ozark, la o depărtare de câteva ore bune de ferma noastră. Am rămas acolo peste noapte. Îmi amintesc că stăteam culcat pe spate în sacul de dormit și mă uitam la toate luminițele alea care licăreau pe cer… În acea noapte am avut un gând mare, mare pentru un băiat de fermier din Arkansas. M-am întrebat câți copii extratereștri aflați undeva, acolo în univers, se uită la stele exact în același moment și-și dau seama, pentru prima dată, ce micuț e tărâmul lor în marea alcătuire a cosmosului. Max se întoarse și le zâmbi prietenilor săi.

— Ăsta e unul din motivele pentru care am rămas fermier, spuse el râzând. Pentru puii și porcii mei eram întotdeauna important. Eu le aduceam mâncarea. Era un eveniment major când taica Max apărea la țarcul lor…

Se opri o clipă. Nici Richard, nici Patrick nu spuseră nimic.

— Cred că în adâncul inimii mele am vrut întotdeauna să fiu astronom, continuă Max. Să văd dacă pot înțelege misterele universului. Dar de câte ori mă gândeam la miliardele de ani și la miile de miliarde de kilometri, mă apuca deprimarea. Nu suportam sentimentul de totală și completă neînsemnătate care mă cuprindea. De parcă un glas din capul meu îmi spunea întruna: „Puckett, ești un rahat. Ești un zero absolut.”

— Dar faptul că ne dăm seama de această neînsemnătate și, mai ales, faptul că suntem capabili să o măsurăm ne face pe noi, oamenii, foarte deosebiți, spuse liniștit Richard.

— Acum facem filosofie și nu-s deloc în elementul meu, răspunse Max. Eu mă simt bine cu ferma de animale, cu tequila și chiar cu vijeliile sălbatice din Vestul Mijlociu. Arătă cu mâna în jur. Toate astea mă sperie de moarte. Dacă aș fi știut, atunci când m-am înscris pentru colonia marțiană, că am să întâlnesc mașini mai deștepte ca oamenii…

— Richard, Richard! auziră cu toții prin radio glasul neliniștit al lui Nicole. Avem o situație de urgență. Ellie tocmai s-a întors de pe malul nordic. Patru bărci mari sunt pe cale să tragă la țărm… Ellie spune că e convinsă că unul din oameni avea uniformă de polițist… și mai spune că a văzut la sud un fel de curcubeu mare… Puteți să vă întoarceți în câteva minute?

— Nu, nu putem, răspunse Richard. Suntem încă în sala cu boilerele. Asta înseamnă probabil o distanță de cel puțin trei kilometri și jumătate… A spus Ellie câți oameni ar putea să fie în fiecare barcă?

— Eu aș zice că în jur de doisprezece, tată, răspunse Ellie. N-am stat să-i număr… Dar bărcile n-au fost singurul lucru neobișnuit pe care l-am văzut cât am fost sus. În timp ce alergam spre adăpost, partea de sud a cerului s-a luminat din cauza unor explozii de culoare care s-au transformat treptat într-un uriaș curcubeu… Era aproape de locul unde spuneai tu că trebuie să fie Marele Corn.

Zece secunde mai târziu, Richard strigă în radio:

— Nicole, Ellie, toți ceilalți, ascultați-mă. Evacuați imediat adăpostul. Luați copiii, puii de avian, cantalupii, materialul sesil, cele două puști, toată mâncarea și atâtea lucruri personale câte puteți căra fără efort. Lăsați lucrurile noastre acolo — avem destule în rucsacuri ca să supraviețuim în caz de urgență. Mergeți direct în adăpostul octopăianjenilor și așteptați-ne în camera aceea mare care, cu ani în urmă, era o galerie de fotografii… Soldații lui Nakamura vor veni mai întâi în adăpostul nostru. Văzând că nu ne găsesc, dacă e și Katie cu ei, s-ar putea să meargă și-n adăpostul octopăianjenilor. Dar nu cred că vor intra în tunelele de acolo…

— Și voi ce faceți?

— Ne întoarcem cât de repede putem. Dacă nu e nimeni… apropo, Nicole, lasă un transmițător cu volumul la maxim în Camera Albă și altul în camera copiilor. Așa vom ști dacă e cineva în adăpostul nostru. În fine, cum spuneam, dacă adăpostul nostru n-a fost invadat, ne vom întâlni imediat. Dacă oamenii lui Nakamura ne-au ocupat locuința, vom încerca să găsim de aici altă intrare în adăpostul octopăianjenilor. Trebuie să existe una…

— Bine, iubitule, îl întrerupse Nicole. Trebuie să începem să strângem lucrurile… Am să las aparatul de emisie-recepție pornit, în caz că veți avea nevoie de noi.

— Așadar, crezi că adăpostul octopăianjenilor ne oferă cea mai mare siguranță? întrebă Max după ce Richard închise transmițătorul.

— Este o alegere, răspunse Richard cu un zâmbet slab. Aici, în spatele ecranului există prea multe necunoscute. Și știm sigur că nu vom fi în siguranță dacă poliția și armata lui Nakamura ne găsesc… S-ar putea ca octopăianjenii să nu mai locuiască în adăpostul lor. În plus, după cum a spus Nicole de multe ori, n-avem nici o dovadă de netăgăduit că octozii sunt ostili.

Bărbații se mișcară cât de repede putură. Când ajunseră la bifurcație, și Richard și Max asudau puternic.

— Trebuie să ne oprim o clipă, îi spuse Max lui Patrick, care era în frunte. Unchiul tău Richard trebuie să-și tragă sufletul.

Patrick scoase din rucsac o sticlă cu apă și o oferi celorlalți. Richard bău cu sete, își șterse fruntea cu o batistă; un minut mai târziu alergau din nou către adăpost.

La vreo cinci sute de metri de mica platformă din spatele ecranului, aparatul de emisie-recepție al lui Richard începu să capteze zgomote nedeslușite din interiorul adăpostului.

— Poate cineva din familie a uitat ceva important, spuse Richard, încetinind ca să asculte, și s-a întors să-l ia.

La scurt timp auziră un glas pe care nu-l putură identifica. Se opriră și așteptară.

— Aici în spate s-ar părea că a trăit un soi de animal, spuse glasul. Veniți să aruncați o privire.

— La naiba! spuse al doilea glas. Se vede clar au fost aici de curând… Mă întreb de cât timp au plecat.

— Căpitane Bauer! strigă cineva. Ce să fac cu tot echipamentul ăsta electronic?

— Lasă-l deocamdată, răspunse al doilea glas. În câteva minute trebuie să coboare și restul soldaților. Vom hotărî atunci ce să facem.

Richard, Max și Patrick rămaseră liniștiți în coridorul întunecat. Timp de aproximativ un minut nu auziră nimic în aparatul de emisie-recepție. După toate aparențele, nici unul din membrii grupului trimis de Nakamura nu se afla pe moment în Camera Albă sau în camera copiilor. Apoi cei trei auziră din nou glasul lui Franz Bauer.

— Ce-i asta, Morgan? Abia te aud… E vreun fel de rachetă… Ce? Focuri de artificii? Culori? Ce naiba tot spui acolo? Bine. Bine. Venim sus imediat.

Timp de cincisprezece secunde emițătorul rămase mut.

— A, Pfeiffer, iată-te, îl auziră apoi clar pe căpitanul Bauer. Adună oamenii și să mergem sus. Morgan spune că în partea de sud a cerului e un spectacol uimitor de focuri de artificii. Mai toți soldații sunt deja speriați de zgârie-nori și întuneric. Am să mă duc sus să-i liniștesc.

— Asta e șansa noastră, șopti Richard ridicându-se în picioare. Vor sta sigur afară din adăpost câteva minute.

O luă la fugă, apoi se opri.

— S-ar putea să fie nevoie să ne despărțim… Mai țineți minte cum să ajungeți la adăpostul octopăianjenilor?

Max clătină din cap.