Arthur Clarke - Razboi pe Rama

— Cum e cu avianii și octopăianjenii, unchiule Richard? întrebă Patrick. Încă mai trăiesc aici, în New York?

— N-am văzut nici un avian pe insulă de când am venit — excepție făcând, desigur, puii pe care îi creștem. Dar încă mai există niște octopăianjeni prin preajmă. Mama ta și cu mine am întâlnit o duzină când am plecat să explorăm ce se află în spatele ecranului negru.

În acel moment, un biot centiped se apropie de procesiune dintr-o alee laterală. Richard îndreptă lanterna în direcția lui. Robert Turner îngheță de frică pe moment, dar urmă instrucțiunile și se dădu la o parte din drum când biotul trecu tropăind pe acolo.

— Zgârie-nori construiți de stafii, octopăianjeni, bioți centipezi, bombăni Robert. Ce loc încântător!

— După părerea mea, e cu mult mai bine decât să trăiești sub tiranul ăla de Nakamura, spuse Richard. Cel puțin aici suntem liberi, și putem lua decizii singuri.

— Wakefield! strigă Max Puckett din spate. Ce s-ar întâmpla dacă nu ne-am da la o parte din calea bioților ăștia centipezi?

— Nu știu sigur, Max, răspunse Richard. Dar probabil că te-ar călca sau te-ar ocoli exact ca și cum ai fi un obiect neînsuflețit.

Când ajunseră la adăpost, Nicole preluă rolul de ghid. Arătă fiecărei persoane în parte unde era camera care-i va aparține. Exista o cameră pentru Max și Eponine, alta pentru Ellie și Robert, o cameră împărțită în două de un paravan pentru Patrick și Nai, camera mare a copiilor cu mai multe despărțituri pentru cei trei copii, Benjy și cei doi aviani, și ultima, o încăpere mică pe care ea și Richard hotărâseră să o facă sufragerie comună.

În timp ce adulții despachetau puținele lucruri pe care le luaseră în rucsacuri, copiii trăiră prima întâlnire cu Tammy și Timmy. Avianii nu pricepeau ce-i cu acei omuleți, mai ales cu Galileo, care insista să tragă sau să ciupească tot ce atingea. După ce suportă acest tratament vreo jumătate de oră, Timmy îl zgârie ușor pe Galileo cu o gheară, drept avertizare și băiatul stârni o zarvă incredibilă.

— Pur și simplu nu înțeleg, se scuză Richard în fața lui Nai. Avianii sunt niște creaturi foarte blânde.

— Ba eu înțeleg, răspunse Nai. Galileo a făcut precis vreo năzdrăvănie. Oftă. E uimitor, să știi. Crești doi copii exact în același fel și ei se dovedesc a fi total diferiți. Kepler e atât de bun, aproape un înger — nu prea pot să-l învăț să se apere. Iar Galileo mai că nu dă nici o atenție la tot ce-i spun.

Când toți terminară de despachetat, Nicole continuă turul, arătându-le cele două băi, coridoarele, rezervoarele suspendate în care familia stătuse în acea perioadă a călătoriei între Pământ și Baza de Tranzit când nava accelerase puternic și, în cele din urmă, Camera Albă, cu ecranul negru și tastatura, care era și camera lui Nicole și a lui Richard. Richard le demonstră cum funcționează ecranul negru: tastă o cerere și, cam după o oră, primi niște jucării noi, simple pentru copii. De asemenea, le dădu lui Max și lui Robert câte o copie a dicționarului prescurtat de comenzi care să le permită să folosească tastatura.

Curând după cină copiii adormiră. Adulții se adunară în Camera Albă. Max puse întrebări legate de octopăianjeni. În timp ce descria aventurile din spatele ecranului negru, Nicole pomeni de problemele cardiace. Robert se arătă îngrijorat și, la scurt timp după aceea, o consultă în dormitorul ei.

Ellie îl ajută pe Robert la consult. Robert aduse atâta echipament medical cât încăpuse în rucsac, incluzând toate instrumentele miniaturale și monitoarele necesare pentru a face o electrocardiogramă completă. Rezultatele nu erau bune, dar nici atât de rele pe cât se temea în taină Nicole. Înainte de culcare, Robert informă restul familiei că anii își puseseră în mod clar amprenta pe inima lui Nicole, dar că nu se impunea o operație în viitorul apropiat. O sfătui pe Nicole să se menajeze, deși știa că soacra lui îi va ignora recomandarea.

După ce toți adormiră, Richard și Nicole mutară mobila ca să facă loc pentru rogojini. Se culcară unul lângă altul, ținându-se de mână.

— Ești fericită? întrebă Richard.

— Da, iubitule, răspunse Nicole, foarte. E într-adevăr minunat să fie toți copiii aici.

Se întinse spre Richard și-l sărută.

— Sunt și frântă de oboseală, bărbate, dar n-am să adorm până nu-ți mulțumesc, mai întâi, pentru faptul că ai pus la cale toate astea.

— Sunt și copiii mei, dacă-ți aduci aminte.

— Da, iubitule, spuse Nicole întinzându-se la loc pe spate. Dar știu că n-ai fi făcut toate astea dacă nu eram eu. Te-ai fi mulțumit să stai aici cu puii, cu aparatele tale și cu misterele extraterestre.

— Poate. Dar sunt și încântat că toată lumea e aici în adăpost… Apropo, ai avut ocazia să vorbești cu Patrick despre Katie?

— Doar pe scurt, răspunse Nicole oftând. Mi-am dat seama din ochii lui că tot mai e foarte îngrijorat din cauza ei.

— Toți suntem, spuse Richard blând. Rămase tăcut câteva minute, apoi se ridică într-un cot. Să știi că o consider pe nepoata noastră absolut adorabilă.

— Și eu la fel, spuse Nicole râzând, dar n-avem nici o șansă să fim considerați nepărtinitori pe tema asta.

— Hei, oare faptul că o avem pe Nikki cu noi înseamnă că nu mai pot să-ți spun Nikki nici chiar în momentele speciale?

Nicole întoarse capul și se uită la Richard. Acesta zâmbea cu toată fața. Mai văzuse de multe ori expresia aceea aparte de pe chipul lui.

— Culcă-te, spuse Nicole râzând. Sunt prea epuizată emoțional ca să mai fac ceva în noaptea asta.

Perioada de început trecu foarte repede. Erau atâtea de făcut, atâta teritoriu fascinant de explorat! Cu toate că în misteriosul oraș de deasupra lor era veșnic întuneric, familia făcea în mod regulat excursii în New York. Fiecare loc de pe insulă avea o istorie aparte pe care Richard și Nicole puteau să o povestească. Într-o seară, Nicole spuse luminând cu lanterna uriașa dantelărie metalică suspendată între doi zgârie-nori ca o pânză de păianjen:

— Aici am salvat avianul care se încurcase între vergele și care apoi m-a invitat în adăpostul lui.

Cu altă ocazie, când se aflau în marele hambar cu puțurile și sferele lui ciudate, spuse:

— Acolo jos am stat multe zile blocată și-am crezut că am să mor.

Familia puse la punct un set de reguli menite să-i ferească pe copii de probleme. Ele nu erau necesare pentru micuța Nikki, care nu se prea depărta de părinții ei grijulii, dar băieții Kepler și Galileo erau greu de ținut în frâu. Gemenii Watanabe păreau să aibă o energie infinită. O dată au fost găsiți legănându-se cu hamacurile din rezervoarele suspendate și sărind pe ele ca pe niște trambuline. Altă dată, Kepler și Galileo au „împrumutat” lanternele familiei și au plecat la suprafață, fără aprobarea adulților, să exploreze New York-ul. Băieții au fost localizați abia după zece ore de neliniște și căutări, în labirintul de străzi și alei din capătul îndepărtat al insulei.

Avianii exersau aproape zilnic zborul. Pe copii îi încânta să-și însoțească prietenii înaripați în piețe, unde Timmy și Tammy aveau mai mult spațiu să-și etaleze talentele în dezvoltare. Richard o ducea mereu pe Nikki să vadă cum zboară avianii. De fapt, își lua nepoata cu el oriunde se ducea. Din când în când Nikki mergea pe jos, dar de cele mai multe ori Richard o ducea în spate într-un suport confortabil pentru copilași inventat de el. Cei doi erau nedespărțiți. Richard deveni și principalul profesor al lui Nikki. Nu trecu mult și Richard îi anunță pe toți că nepoata lui e un geniu al matematicii.