Arthur Clarke - Razboi pe Rama

Seara o punea la curent pe Nicole cu ultimele isprăvi ale fetiței.

— Știi ce a făcut azi? întreba el, de obicei când erau în pat.

— Nu, dragul meu, răspundea invariabil Nicole, știind că nici unul din ei nu va dormi până nu-i povestea.

— Am întrebat-o câte bile negre ar avea dacă are deja trei și eu îi mai dau două. (Pauză teatrală). Și știi ce mi-a răspuns? (Altă pauză). Cinci ! A spus cinci. Și fetița asta abia a împlinit doi ani săptămâna trecută…

Pe Nicole o emoționa interesul lui Richard față de Nikki. Căci fetița și bărbatul care începea să îmbătrânească erau o pereche perfectă. Ca părinte, Richard nu putuse niciodată să-și depășească problemele afective reprimate și simțul acut al responsabilității, așa că asta era prima dată din viața lui când trăia bucuria iubirii cu adevărat inocente. Pe de altă parte, Robert, tatăl lui Nikki era un doctor grozav, dar nu era o persoană foarte caldă și nu aprecia pe deplin perioadele de timp lipsite de scop pe care părinții trebuie să le petreacă în compania copiilor lor.

Patrick și Nicole avură mai multe discuții lungi despre Katie, în urma cărora Nicole se simți foarte deprimată. Patrick nu-i ascunse mamei faptul că sora lui, Katie, era adânc implicată în toate manevrele lui Nakamura, că bea prea mult și că are o viață sexuală promiscuă. În schimb, nu-i spuse lui Nicole că sora lui dirija afacerea cu prostituate a lui Nakamura, nici nu-i împărtăși bănuiala că devenise dependentă de droguri.

Existența lor aproape perfectă în New York rămase neschimbată până într-o dimineață devreme. Richard și Nikki erau la suprafață și se plimbau pe întăriturile de la malul Mării Cilindrice, în partea de nord a insulei. Fetița văzu prima siluetele ambarcațiunilor; arătă spre apa întunecată și spuse:

— Uite, Nikki vede ceva.

Privirea slăbită a lui Richard nu putu detecta nimic în întuneric, iar lumina lanternei nu bătea atât de departe. Scoase binoclul puternic pe care îl purta mereu la el și văzu că, într-adevăr, în mijlocul Mării Cilindrice se află două bărci. O puse pe Nikki în suportul din spinare și porni grăbit spre adăpost.

Ceilalți membri ai familiei tocmai se treziseră și, la început, n-au prea înțeles de ce era Richard atât de alarmat.

— Dar cine altcineva ar putea fi în barcă? spuse el. Mai ales în partea de nord. Trebuie să fie un grup de explorare trimis de Nakamura.

Consiliul de familie se ținu la micul dejun. Toți fură de acord că se confruntă cu o criză de proporții. Patrick mărturisi că în ziua evadării fusese la Katie, îndeosebi pentru că voia să-și ia rămas bun de la sora lui și că făcuse câteva comentarii neobișnuite care o determinaseră pe Katie să înceapă să pună întrebări; Nicole și ceilalți rămaseră tăcuți.

— N-am spus nimic anume, se scuză Patrick, totuși a fost o tâmpenie din partea mea… Katie e foarte deșteaptă.

Probabil că, după ce am dispărut cu toții, a pus lucrurile cap la cap.

— Și-acum ce facem? întrebă Robert Turner, dând glas neliniștii tuturor. Katie cunoaște foarte bine New York-ul, era aproape adolescentă când a plecat de aici și poate să-i conducă pe oamenii lui Nakamura direct la adăpostul ăsta. Aici vom fi pradă sigură pentru ei.

— Există vreun alt loc în care am putea merge? întrebă Max.

— Nu prea, răspunse Richard. Vechiul adăpost al avianilor este gol, dar nu știu cum o să ne obținem hrana acolo. Și adăpostul octopăianjenilor era gol când l-am vizitat acum mai multe luni, dar n-am mai fost în ținutul lor de când a sosit Nicole în New York. Sigur, bazându-ne pe cele întâmplate când Nicole și cu mine am fost în explorare, trebuie să presupunem că prietenii noștri cu tentacule negre și aurii sunt încă prin preajmă. Chiar dacă nu mai trăiesc în vechiul lor adăpost, dacă ne-am muta acolo am avea aceeași problemă cu obținerea hranei.

— Dar, unchiule Richard cum e cu zona din spatele ecranului? întrebă Patrick. Spuneai că acolo e fabricată mâncarea noastră. Poate am reuși să găsim acolo vreo două încăperi…

— Chiar dacă nu-s prea optimist, spuse Richard după o scurtă pauză, propunerea ta e probabil singura noastră opțiune rezonabilă în momentul de față.

Familia hotărî ca Richard, Max și Patrick să cerceteze regiunea din spatele ecranului negru, atât pentru a afla exact unde era produsă mâncarea oamenilor, cât și pentru a constata dacă există altă zonă locuibilă. Robert, Benjy, femeile și copiii aveau să rămână în adăpost. Sarcina lor era să înceapă să pună la punct procedurile pentru o evacuare rapidă în caz de necesitate.

Înainte de plecare, Richard verifică un nou sistem radio pe care îl proiectase în timpul liber. Era suficient de puternic pentru ca exploratorii și restul familiei să rămână în legătură prin radio cât timp erau despărțiți. Existența acestei legături ușură sarcina lui Richard și Nicole de a-l convinge pe Max să-și lase pușca în adăpost.

Cei trei bărbați urmară fără dificultate harta din computerul lui Richard și ajunseră la camera boilerelor, pe care Richard și Nicole o vizitaseră cu prilejul explorării precedente. Max și Patrick se uitară uluiți la cele douăsprezece boilere uriașe, la zona vastă în care materia primă era ordonat aranjată și la multele soiuri de bioți care se foiau prin preajmă. Fabrica era extrem de activă. De fapt, absolut toate boilerele erau implicate în diverse tipuri de procese de fabricație.

— În regulă, îi spuse Richard lui Nicole prin radio. Am ajuns și suntem pregătiți. Transmite comanda pentru cină și vom vedea ce se întâmplă.

În mai puțin de un minut, unul din boilerele cele mai apropiate de cei trei bărbați încheie acțiunea pe care o desfășura. Între timp, nu departe de magazia din spatele boilerelor, trei bioți care arătau ca niște vagoane de marfă acoperite, cu mâinile vârâte în grămezile de materie primă, aleseră repede mici cantități din mai multe articole diferite. Acești trei bioți se duseră apoi la boilerul inactiv de lângă Richard, Max și Patrick, unde își goliră containerele pe banda transportoare care intra în boiler. Imediat, bărbații auziră boilerul reluându-și activitatea. Un biot lung și subțire, semănând cu trei greieri legați unul după altul, fiecare având o carapace în formă de castron, se cățără pe banda transportoare când scurtul proces de fabricație ajunse aproape de final. După câteva clipe, boilerul se opri din nou și materia procesată ieși pe banda transportoare. Biotul segmentat scoase din capătul său din spate, puse toată mâncarea oamenilor în carapacele de pe spinarea sa și o luă repede la fugă.

— Fir-aș al naibii! spuse Max, uitându-se după biotul greier care dispăru pe coridorul din spatele magaziei.

Înainte ca vreunul din bărbați să mai apuce să spună ceva, alt set de bioți vagoane-de-marfă prevăzuți cu mâini încărcară benzile transportoare cu vergele lungi și groase și, în mai puțin de un minut, boilerul care le fabricase mâncarea opera în alt scop.

— Ce sistem fantastic! exclamă Richard. Probabil că e prevăzut cu un proces complex de întrerupere a activității, comenzile de hrană având prioritate. Nu-mi vine să cred…

— Stai o clipă și repetă ce-ai spus, ca să înțeleg și eu.

— Acolo, în adăpost dispunem de subsecvențe de traducere automată — le-am proiectat eu cu mulți ani în urmă, pe vremea când am locuit acolo, spuse Richard surescitat. Când Nicole introducea în computerul ei pui, cartofi și spanac, computerul făcea o listă cu substanțele chimice complexe din componența acestor alimente, sub forma unor comenzi de tastatură. După ce eu semnalam că suntem gata, ea tasta șirul de comenzi. Comenzile ajungeau imediat aici și ceea ce vedem noi era răspunsul la ele. La acel moment, toate sistemele de procesare se aflau în activitate; totuși, echivalentul raman al unui computer, aflat aici în fabrică, identifica solicitarea nou sosită ca fiind pentru hrană și-i conferea prioritate maximă.